Lansări de carte

Lansări de carte, întâlniri cu cititorii, reeditări…

Evenimente

Întâmplări, aniversări, festivaluri etcetera

Proiecte

Proiecte și programe ale filialei Dobrogea și ale Uniunii Scriitorilor din România

Premii

Premiile Uniunii Scriitorilor din România, participări la festivaluri și distincții obținute de scriitorii dobrogeni

Anunţuri

Anunţuri administrative, miscellanea…

Acasă » Proiecte

Pseudonimul lui Eminescu

Scris de pe ianuarie 13, 2012 – 4:30 pmFără comentarii
Pseudonimul lui Eminescu
Despărţirea de clasici
Despărţirea de clasici

Mai mult decât celebrat, un scriitor trebuie citit. Din acest motiv, anul acesta, la aniversarea lui Mihai Eminescu, Filiala “Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România a organizat o expoziţie de carte la sediul ei, atrăgând atenţia asupra acestui adevăr elementar: onorurile formale aduse unui autor nu valorează la fel de mult ca actualizarea vie a operei sale, prin lectură, revizitarea lui constantă, cu nedisimulată plăcere, ca a unui bun prieten.

Iar când un scriitor devine simbol naţional, este importantă şi traducerea sa în limbi străine, măsura în care devine vector cultural naţional pe scena culturii universale: iată tema conferinţei susţinute de scriitoarea Cristina Tamaş, preşedinta Filialei “Dobrogea”  a USR, la Casa de Cultură din Cumpăna, duminică, 15 ianuarie, începând cu orele 10. A fost Eminescu tradus la timp? Mai au traducerile relativ recente forţa de impact la public pe care ar fi avut-o în timpul vieţii poetului? În traducere, este proza lui mai modernă decât poezia? Vorbeşte opera lui contemporanilor noştri la fel de mult precum alor săi?

Anul acesta, ne propunem să-l evocăm altfel pe Mihai Eminescu, ţinându-ne cât mai departe, Doamne-ajută, de tonul formal, cel mai adesea superficial, de multe ori jenant, al festivismelor de cădelniţă pe care le declanşează în mod automat ziua de 15 ianuarie, într-o avalanşă de sintagme de-a gata dictată de însuşi Suveranul Poncif. (În restul anului, “poetul nepereche”, “luceafărul poeziei româneşti” ş.a.m.d. e bine mersi, în manuale, biblioteci şi pe bancnote, mai puţin în discursul public.)

Sătui de-atâtea nume de-a gata, la îndemâna tuturor, pompate cu sârg festivist o dată pe an, noi am ales să-l evocăm, tot la aniversară, ceva mai altfel: printr-un text proaspăt despre pseudonimul său de taină… (M. R.)

Glose pe marginea unui nume…

Câţi dintre iubitorii lui Eminescu (câţi or mai fi?) ştiu că el îşi făurise un pseudonim, cu care totuşi nu s-a semnat în publicaţii, dar pe care îl caligrafia îndelung în celebrele sale caiete? Uxe nime… Un pseudonim cu sonoritate ciudată, ca din ficţiunile cu extratereştii sau cu eroi din epoca de început a omenirii. Nu trebuie să vă gândiţi îndelung la semnificaţie sau la jocurile lingvistice care trebuie să se fi rotit prin capul lui Eminescu. E vorba, pur şi simplu, despre citirea în oglindă a numelui său. Şi dacă ne-am juca speculativ, am spune că această oglindire inversă este un act cu rezonanţe narcisiace. După cum ne spune mitul, gestul emblematic al lui Narcis se finalizează în moarte. Negaţia lui Nime din pseudonim dar şi frecvenţa în opera poetică eminesciană a acestei forme de pronume negativ par să sugereze o dorinţă de stingere, ca şi când fiinţa ar răsuna ca un gol. Însă acest gol este, de fapt, plinul Totalităţii, după cum ne învaţă un vers aforistic al lui Lao Tze – ceea ce dă sens ulciorului este golul pe care îl conţine. Mesajul lansat de Eminescu posterităţii nu este unul nihilist cum au susţinut atâţia, ci unul pozitiv: fiinţa trebuie să fie un receptacol gata să primescă minunile lumii.

Relaţia oricărui poet cu opera sa implică două trăiri, aparent, antagonice: sentimentul împlinirii prin cântec şi sentimentul pierderii de sine. Valoarea operei lui Eminescu a atins un nivel maximal şi pentru că omul a ştiut să ţină în echilibru aceste două trăiri, lăsându-le să se dezlănţuie în sine cu aceeaşi forţă. Preţul a fost enorm , dar el şi-a asumat  eroic condiţia de creator, conştientizând valoarea şi înnobilarea prin suferinţă a unui astfel de destin.

Dincolo de contestările legate de canonul literaturii, cu atât mai numeroase într-o epocă a relativizării absolute cum este cea pe care o trăim, opera lui va avea acea „nemurire melancolică a capului lui Orfeu, cântând despărţit de trup“ (Jean, Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, trad. Angela Martin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993.).

Raluca Şerban (Naclad), 13 ianuarie 2012

Lasă un comentariu!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Anda dapat menggunakan tag HTML ini:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.


1 + = 5