Acasă » Şerban Codrin

Şerban Codrin

Şerban Codrin (n. 10 mai 1945, Bucureşti) scriitor, antologator, profesor, bibliotecar, editor român contemporan, pseudonimul literar al lui Denk Şerban Ioan, iar prin românizare, Dencă Şerban Ioan.

Debutează literar în revista “Luceafărul” (1967).

Colaborează la revistele : “Agora” (S.U.A.), “Poesis”, “Arca”, “Steaua”, “Tomis”, “Poezia”, “Arcadia”, “Sinteze”, “Provincia”, Colaborări la reviste de tanka, renku, haiku : “Vrabac” (Croaţia), “Linx”, “Mirror” (S.U.A.), Blith Spirit” (Anglia), “Itoen New Haiku” (Japonia), “Albatros”, “Haiku”, “Orfeu”.

A întemeiat “Şcoala de tanka şi renku” de la Slobozia, 1995 şi revistele “Orion” şi “Micul Orion”.

Debutează editorial cu volumul de poeme “Imnuri către soare” (Editura Albatros, 1982).

Este prezent în antologii din ţară şi din străinătate, printre care: “Haiku sans frontières, une antologie mondiale” de Andrè Duhaime (Les Editions David, Ontario, Canada, 1998); “Călător în Arcadia” o antologie a scriitorilor din Ialomiţa (Craiova, Editura Anteu, 2000).

Versurile sale au inspirat compoziţii muzicale de Teodor Grigoriu, Ede Terenyi, Dan Dediu, Felicia Donceanu, Cornelia Tăutu, Vasile Spătărelu, Dan Voiculescu, interpretate în ţară şi în străinătate (Germania, Elveţia, Italia, Ungaria, Japonia).

Premii literare

  • Premiul I la Concursul naţional de teatru scurt, Oradea, 1992
  • Premiul I “Al. T. Stamatiad” al Societăţii Române de Haiku, 1997
  • Premii pentru literatură ale Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, pe anii 1999, 2002, 2005, 2007
  • Menţiuni de onoare Itoen New Haiku Contest, 1994, 1997, Japonia
  • Maestru al mesei de lemn, 1998
  • Mare Maestru Tanka, Renku, Haiku, titlu acordat de Societăţile de poezie scurtă/zen din România, 2010

Membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1990, în cadrul Asociaţiei din Bucureşti, iar, începând din octombrie 2000, face parte din  Filiala “Dobrogea”; membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti (ASPRO), 1994; membru al Societăţii Române de Haiku; membru al International Haiku Society, Tokyo; membru al International Writers and Artists Association, IWA (S.U.A.), 1998

Cărţi publicate

  • “Imnuri către soare” (Bucureşti, Editura Albatros, 1982)
  • “Între patru anotimpuri” (Bucureşti, Editura Haiku, 1994, prefaţă de Florin Vasiliu)
  • “Dincolo de tăcere” (Bucureşti, Editura Haiku, 1994, prefaţă de Gheorghe Grigurcu)
  • “Carte dintr-un exil interior” (Slobozia, Editura Star Tipp, 1997, prefaţă de Teodor Codreanu)
  • “O sărbătoare a felinarelor stinse” (Slobozia, Editura Star Tipp, 1997, prefaţă de Florin Vasiliu)
  • “Scoici fără perle” (Timişoara, Editura Helicon, 1997, ediţie îngrijită de Paula Romanescu)
  • “Missa requiem” (Slobozia, Editura Sud-Est Press, 1999)
  • “Întemeietorii” (Trilogie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984)
  • “Paradisul”, premieră la Teatrul de Stat Oradea, 1993
  • “Ion Budai-Deleanu. Ţiganiada – un poem în proză de Şerban Codrin” (Ediţia I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994 şi Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura “Ion Creangă”, 2000);
  • Marea tǎcere, antologie de autor, 10 cărţi de poeme zen, Editura Startipp, Slobozia, 2001
  • Testamentul din strada Nisipuri sau Poeme din cartea de muncă, Editura Vinea, Bucureşti, 2002, ediție incompletă
  • Horeadele, trilogie dramaticǎ, Editura Tempus, Bucureşti, 2005
  • O sărbătoare a felinarelor stinse, poeme zen, Editura Tempus, Bucureşti, 2005, traducere în limba engleză de Alexandra-Flora Munteanu
  • Baladierul, Editura Helis, Slobozia,2006
  • Baladierul, un poem pentru CCCLXV şi încă una de zile şi nopţi, Editura Helis, Slobozia,2007
  • Testamentul din strada Nisipuri, Editura Helis, Slobozia, 2008

Antologii : “Călător în Arcadia”, o antologie a scriitorilor din Ialomiţa (Craiova, Editura Anteu, 2000, prefaţă de Constantin Ţoiu).

Opinii critice

“O figură insolită a literaturii române contemporane este Şerban Codrin, scriitor polivalent, care şi-a încercat forţele nu numai în poezie, dar şi în teatru, în poemul în proză, în roman, în epopee şi chiar în critica literară, ca teoretician şi analist al poeziei create sub zodia artelor literare orientale/nipone. În acest ultim domeniu, Şerban Codrin s-a impus, după 1989, ca veritabil «maestru»”. (Teodor Codreanu, din prefaţa la “Carte dintr-un exil interior”, 1997)

“Poet de aleasă stirpe, privind claustrarea în provincie nu ca pe un exil, ci ca o şansă, un dat al destinului, Şerban Codrin îşi edifică opera cu un calm olimpian”. (Gheorghe Tomozei)

“Sunt la curent cu opera reprezentanţilor de seamă ai acestei literaturi cu un specific accentuat, din Japonia, America, Europa. Aşadar, ceea ce afirm este în deplină cunoştinţă de cauză: circumscris acestui univers insolit, Şerban Codrin demonstrează prin creaţia sa, că nimeni altul din marea majoritate a poeţilor contemporani, capacitatea de a compune tanka, renga, haiku, gunsaku de orice complexitate, gata de a ataca temele prin motivele cele mai diverse şi de a le face faţă aparent fără efort, realizând pagini de literatură ce se ridică la nivel universal. (…) Spiritul lui Matsuo Basho, maestrul din secolul XVII, a renăscut într-un poet care scrie cu un condei românesc în secolul XX”. (Florin Vasiliu, din prefaţa la “O sărbătoare a felinarelor stinse”, 1997)

“A scrie tanka e un ritual aproape magic, inaccesibil şi respectiv, un act spiritual de selecţie naturală a poeţilor. Aş aminti câteva poeme reuşite de Manuela Miga şi Dumitru D. Ifrim, dar în primul rând avem «O sărbătoare a felinarelor stinse» şi «Grădina zen». Autorul lor, Şerban Codrin, recrează un univers tanka al său, propunându-ni-l în mai multe sute de poeme de o sugestivitate pe cât de adâncă pe atât de descurajantă pentru alte osteneli. Îi aştept de multă vreme pe poeţii români de tanka. Acum sunt sigur de un fapt : vor coborî din «universul» felinarelor stinse”. (Ion Roşioru, “Orion”, 1998)

“Şerban Codrin consumă o experienţă literară, deocamdată unică în poezia română şi aproape singulară în literaturile occidentale. Fără să şi-o propună într-un mod special, a devenit şef de şcoală prin autoritatea de necontestat a unei creaţii atât de bogate, diverse şi surprinzătoare, încât multora nici nu le vine să creadă că această operă există. O putere de muncă ieşită din comun, o imaginaţie debordantă, o flexibilitate a tehnicii literare, care dă întotdeauna impresia firescului şi seninătăţii, şi încă multe alte secrete se ascund îndărătul acestor versuri legate savant şi rafinat în ample «înlănţuiri» aparent simple, aparent străvezii, aparent spontane, unde nimic nu este întâmplător, dar absolut nimic, ci calculat şi măsurat cu exactitate de cronometru elveţian”. (David Alexandru, din prefaţa la “O sărbătoare a felinarelor stinse”, 1997)

“Rural şi citadin, diurn şi nocturn, surprinzând tot ceea ce cotidianul poate oferi ca trăire, reacţie emotivă, suprapunând spiritul unui bombardament al tuturor simţurilor, auditiv, vizual, olfactiv, tactil, gustativ, peregrinând de la fulgii de nea la luminiscenţa palidă a lunii, de la ţipătul unei sirene în noapte la solitudinea unei gări, poemul petei pe zid surprinde până la perplexitate pe măsură ce este parcurs. Reluând lectura, descoperi alte teritorii şi te surprinde faptul că nu ai observat cu o clipă în urmă ceea ce acum este evident, însă în momentul următor percepţia se modifică, spiritul găseşte alte căi, alte sugestii. Şi asta la infinit”. (Dumitru Radu, din postfaţa la “O sărbătoare a felinarelor stinse, 1997)

“Indiferent de specia abordată, există la Şerban Codrin şi se manifestă plenar bucuria creaţiei libere, o libertate trăită paradoxal ca supunere la constrângeri asumate ca probe de virtuozitate pe un traseu iniţiatic”. (Mircea Petean)

“Poetul român care s-a impus încă de la început drept maestrul al speciei renku este Şerban Codrin, în acelaşi timp maestru al poemului tanka şi haiku”. (Laura Mara)

“(La Şerban Codrin, n.n.) expresia este redusă la esenţă. Avem de-a face cu o altfel de artă poetică, decât cea clasică, romantică, simbolistă”. (Vasile Moldovan)

“Un pătimaş al haiku-ului se arată a fi, în literatura română de azi, Şerban Codrin. Versurile sale par compuse cu ajutorul unei lupe vizionare, care distinge măruntele evenimente ale regnurilor : «Printre fire verzi / un pai de anul trecut./ Singur bătrânul» sau : «Rouă pe-o carte / cum nu s-a scris vreodată : / iarba înflorind».

Meditaţia sa e redusă la sugestia ei subtilă, abia perceptibilă, precum un fir de păianjen: «Întotdeauna – / păianjeni îndărătul / imperiilor».

Sunt caligrafiate dezamăgirile pure, aeriene : «Şi vântul serii. / Curg pe un brad frunzele / altui arbore».

Satisfacţia picturală arde ca un miraj : «Vibrează pe-un ram / zece mii de nuanţe : / galben în brumar».

Atari fragile structuri lirice se cer contemplate cu precauţie, căci o singură suflare le-ar putea destrăma aidoma unor păpădii. Bijuterii ale graţiei şi ale încrederii, ele n-au alt preţ decât clipa de emoţie, pe care se străduiesc a o statornici, care fuge, fuge în infinit…”. (Gheorghe Grigurcu, din prefaţa la “Dincolo de tăcere”, 1994)

„O carte monumentală, la propriu şi la figurat(…),o carte care se cere parcursă cu încetinitorul, ca triumf al virtuozităţii şi  ca pariu al poetului cu sine că va învinge o cursă literară maratonică”( Ion Roşioru*) este Baladierul ** de Şerban Codrin. Sumarul cuprinde 366 de poeme (300 de sonete şi 66 de balade, aproximativ 6700 de versuri endecasilabice) şi alcătuieşte  scenariul/textul unui Spectacol, care aduce în scenă câteva dintre personajele/actorii  lumii. Să îndrăzneşti o vizionare, fie chiar o repetiţie fragmentară, înseamnă să răsfoieşti cartea, cu riscul să nimereşti într-o furtună, fără să-ţi mai dai seama încotro se află ţărmul Paradisului şi încotro poarta  Infernului.(…)

Baladele, în număr de câte 15,15,15 şi 21, alcătuiesc ţesătura enigmatică a unui periplu bayronian, temelia ideatică a cărţii, zidurile, uşile şi cheile labirintului, care se ramifică în generoasa imaginaţie a autorului, dar şi a cititorului rătăcit, buimăcit, mirat, încântat de acest uriaş suflu creator. În realitate, Baladierul este un cerc euclidian gândit cu amănunţime, ordonat, fiecare text se află la locul său, într-un fel de arhitectură. Periplul baladesc al lui Şerban Codrin include lumea, cerul, ordinea şi haosul, istoria şi anotimpurile Planetei. Fiecare baladă este construită dintr-o suprapunere de două planuri hiperbolizate: o realitatea tumultoasă, o prezenţă violentă a cotidianului, pe de o parte, şi eşafodajul amăgitor al ideilor noastre, pe de altă parte, despre care aflăm din conversaţii, citim în cărţi, ne imaginăm ascultând muzică sau privind opere de artă, o moştenirea de-a lungul veacurilor, adeseori, prezentă, adeseori, pierdută. În fiecare baladă construită din patru strofe a câte 10,10,10,7 versuri, ultimul se repetă ca un refren (există câteva excepţii de 11,11,11,7/8 versuri). Această cheie ni se adresează în mod direct, sintetizând un sens, o idee, o imagine din mulţimea de trimiteri alegorice sau nu, într-o avalanşă năucitoare de tâlcuri dincolo de semnificaţia denotativă /conotativă a fiecărui cuvânt în parte.(…)

Asemeni Eclesiastului, poetul revine în acest bâlci al deşertăciunilor/teatrului atâtor scenarii exploatate de-a lungul istoriei: „Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie, nebunie”(Eclesiastul, 2-12), întrucât realizează că numai aici, jos, pe pământ se desfăşoară un spectacol uman grandios. Şi numai aici, pe scenă, actorii sosesc din toate veacurile şi toate părţile; ei îşi fac apariţia din  religie (Dumnezeu, Lucifer, Îngerul păzitor, dar şi Adam , Eva, Iov, Moise, Solomon, Iisus, Mahommed, Maria Magdalena, Iuda, Pilat, Buddha, sf. Pavel, sf. Ilie, sf. Petru, Dalai Lama, etc), din filozofie/ideologie (Platon, Aristotel, Voltaire, Descartes, Kant, Hegel, Nietsche, Marx, Heidegger, Cioran, etc), din istorie (Alexandru, Hannibal, Cezar, Cleopatra,  Ecaterina, Napoleon, Che Guevara, etc), unii sunt dictatori şi cuceritori (Ginghis-han, Attila, Tamerlan, Lenin, Musolini, Stalin, Hitler, etc), alţii sunt savanţi (Einstein, Newton, Freud, etc), muzicieni (Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Wagner, Brahms, Mahler, etc.), personaje literare (Don Quijote, regele Lear, Mefistofel, Adela, etc), scriitori (Homer, Sapho, Catul, Ovidiu, Dante, Shakespeare, Montaigne, Esenin, George Sand, Creangă, Boccaccio, Baudelaire, Eminescu,  Apollinaire, Dostoievski, Sadoveanu, Bacovia, Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, Emil Brumaru, Petru Creţia, etc), zeităţi  păgâne (Prometeu, Afrodita, Adonis), profeţi (Zarathustra, etc), pictori (Giorgione, Boucher, Tizian, Courbet, Schiele,  Modigliani, etc) ; sculptori ( Michelangelo) ş.a.m.d. Miza acestora este una terifiantă, căci scena spectacolului din Baladierul este însăşi planeta şi soarta ei. Încheiem în aceeaşi notă a Eclesiastului, care spune: „Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri”, iar poetul ţine să ne reamintească mereu şi mereu, aşadar nu numai în ultima baladă a cărţii, ci aproape în fiecare poem.(…)

Prin acest volum, însuşi Şerban Codrin devine Baladierul „drogat cu-amărăciuni de elegie”,  cântându-i lui Dumnezeu despre dramele, comediile şi absurdul  de sub acoperişul lumii, pe care – încă mai credem – El, nu a părăsit-o definitiv. Sau: „o fi plecat mult mai departe,/Spre alte găuri negre şi-altă moarte”(338).

La capătul labirintului literar, aflat în continuarea celuilalt, numit Testamentul din strada Nisipuri, înclinăm să-i dăm dreptate lui Şerban Codrin şi să ne lăsăm  înspăimântaţi de profeţia sa poetică despre această Lume, care „Îşi este-o tragedie vers cu vers”.

(Tudor Cicu)

Şerban Codrin este un poet mult mai puţin cunoscut decât l-ar recomanda opera sa. Să recunoaştem, nu mulţi sunt poeţii – nici la noi, nici altundeva – capabili să construiască, pe spaţii atât de ample, o copleşitoare “comedie inumană”, cum o spune el însuşi într-un interviu **, referindu-se la “Testamentul din strada Nisipuri”. *** Avem aici un ansamblu coerent, stăpânit cu autoritate, în ciuda aparentei autonomii a fiecărui subansamblu (“Mult-mai-prejos-de-infern”,“Infernul”, “Purgatoriul”, “Paradisul”, şi “Mult-mai-presus-de-Paradis”, având în componenţă “Apocalipsa după lampa lui Ilici, revoluţionarul de profesie” şi “Confesiune despre mustăciosul tuturor popoarelor, cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare”, la care se adaugă opt “poeme informative” inserate în corpul robust al textului), cu o impresionantă galerie de portrete, unele memorabile, purtătoare ale unui mesaj limpede şi percutant , cu condiţia să nu ne lăsăm purtaţi/vânturaţi de caruselul ameţitor al imaginilor ce locuiesc un spaţiu sau altul (infernul, purgatoriul, paradisul, aflate în una şi aceeaşi dimensiune). Ceea ce începe cu o spovedanie se termină cu un discurs sarcastic, justiţiar la cele mai înalte temperaturi. Procedeele definitorii sunt, fireşte, alegoria, demitizarea continuă şi persiflantă, antifraza, ironia nimicitoare, notele de pamflet încins, imprecaţia, parodia neiertătoare a unei lumi “fără Dumnezeu”, întemeiată pe minciună, manipulare grosolană, dispreţul faţă de viaţă şi abjecţia fără limite. Deloc întâmplător, elaborarea ( trudnică ) şi decantarea acestui oratoriu, cu distribuirea raţională a accentelor pentru cor,  solişti şi orchestră, până la forma definitivă, a durat aproape  un  sfert  de  veac, cu  puncte  de apogeu între 1984 – 1987, când scrie “Infernul” , “Purgatoriul” şi  “Paradisul”, după care urmează  “Apocalipsa după lampa lui Ilici…” (1987) şi  “Confesiune despre mustăciosul tuturor popoarelor…” (1990). Ultimele adăugiri şi revizuiri au fost realizate între 2007 – 2009.(…)

Cu toate acestea, cu sau fără cenzură, autorul, iubit de muze, dar neagreat de cei care au mânuit/mânuiesc pârghiile puterii în Parnasul ante/postdecembrist, va reuşi să publice primele trei părţi  (o falsă pistă în direcţia “Divinei Comedii” a lui Dante) abia în anul 2000, în revista “Contrapunct”, condusă de Ioan Vieru, provocând un mare scandal.(…) După doi ani, cartea va apărea la Editura Vinea, comentată, din câte ştiu, doar de Ion Roşioru, Valeria Manta-Tăicuţu. Ceva mai târziu, ediţia din 2008, în afara unei intervenţii jenante a lui Horia Gârbea, va aduce după sine un comentariu al lui Tudor Cicu, urmat de o îndelungă şi nemeritată tăcere. Poemul este comentat de Marian Popa în “Istoria literaturii”, în ambele ediţii, mult mai pe larg în a doua.

Capitolele adăugate reprezintă nu numai câteva noi acorduri vocal-simfonice (este evidentă structura muzicală a acestui poem lirico-epico-dramatic), dar şi necesarele elemente de legătură ale unei insolite călătorii iniţiatice, ceea ce consolidează edificiul şi-i asigură forţă de persuasiune şi seducţie. Apar, în plus, aşa-zisele “Poeme informative”, emblematice pentru o lume clădită pe suspiciune şi ură.(…)

Cei trei prieteni, cu credinţă în puterea poeziei şi a adevărului din om , sunt : omul Virgil, călăuza, îndrumătorul, un fel de guru în acest labirint al umbrelor şi luminilor, al şesurilor surpate necruţător şi al statuilor înşirate ameninţător, pe drumuri copleşite de spaimă şi teroare, prin “hăţişuri răsturnate în noroi”, mai apoi poetul, discipolul, novicele, “rătăcit printre zilele şi nopţile veacului” său , obligat să digere merindele amare ale unei realităţi coşmareşti, cel care – pentru a se maturiza – trebuie să străbată drumul până la capăt. Bardul Leonid (nu neapărat Dimov) este cel care a supravieţuit unei lungi perioade de detenţie, reuşind să evadeze – fericit – într-un periplu oniric şi bahic, deopotrivă, după ce poposise, cândva, pe malurile Styxului. Acestora li se adaugă Don Guru Trubadurul, licheaua de  vocaţie, turnătorul din convingere şi din obişnuinţă, scursura de lux a acestei lumi “pe dos”.

Locuitorii “Infernului” (ce există simultan şi condiţionat în relaţie cu celelalte spaţii iniţiatice) sunt priviţi , cel mai adesea, cu mai multă compasiune, întrucât suferinţa le este impusă, chiar dacă aceasta se soldează, în unele cazuri, cu estropierea morală şi anihilarea vegetalului. Tehnica contrapunctului, folosită cu succes, până la sfârşitul cărţii, alternează – aici – planul uman cu cel natural, aflate într-un accelerat proces de depreciere, dar victima şi călăul, omul social,  alunecă pe nesimţite într-o dublă înstrăinare: faţă de Sine şi faţă de natură. Astfel, frânarul, unul dintre corişti, “habar nu are că trandafirii se înveşmîntă în cămăşi de rouă”. Nu lipsesc aluziile mitologice, ceea ce ne convinge că fiinţele adunate în acest spaţiu se află sub semnul tragicului. De pildă, florăreasa este o Hecuba nefericită, dar bocetul ei este “luat cu asalt fie de limuzinele negre plimbând prezidiile de la o plenară la alta, fie de trecătorii prea grăbiţi să cumpere lacrimi”, iar forjorul este imaginea degradată a lui Hefaistos: “Eram zeu slăvit , meşter făurar în potopul de spuză sub munteleEtna”. “Infernul” nu este numai o lume a victimelor, ci şi a profitorilor ce-şi măsluiesc condiţia socială printr-o prosperitate stridentă, fie ea şi vremelnică , aşa cum e cazul grătaragiului şi a gunoierului, ce-şi confecţionează o identitate fictivă pentru a-şi răzbuna umilinţa din existenţa cotidiană. (…)O tipologie umană diversificată ne întâmpină în aceste pagini, cum ar fi impiegatul, siluetă fantomatică într-un peisaj dezolant, miliţianul, instrument ideal de supraveghere a acestui gol de nesuportat :”În ochii lui totul devine prevedere…”, iar paznicul, simbol al resemnării :”Din abisuri mâna obosită /Ridică spre cerul iluminat o inimă cu lacrimi “. E uimitor cum ştie Şerban Codrin să moduleze linia melodică  după  tipul  uman ,  sugerat  cu mijloace poetice,  de multe ori echivalent al unei cantităţi incerte de suferinţă şi frustrare ( înţelegere, compasiune, resemnare, sarcasm ). O îmbunătăţire  evidentă cunoaşte, în varianta definitivă (2009), discursul Părintelui Ceresc, aflat la limita nelămurită între tonul biblic şi cel profan, de unde disperarea celui părăsit de Ziditorul A Toate :”suntem ai nimănui, suntem abandonaţi nimicului, suntem singuri”. Se aude, cu mai multă claritate, vocea Poetului :”Câtă înţelepciune îi trebuie omului, ori câtă nesocotinţă îi lipseşte, până găseşte pământului un devastator”( Lenin, Hitler, Stalin, dar şi mulţi alţii), pentru care viaţa, demnitatea şi libertatea de  gândire a individului sunt valori calpe.(…)

Drumeţii se îndeamnă apoi “printre atâtea suişuri ratate şi coborâşuri periculoase”, unde îşi suportă damnarea “fiii Purgatoriului”, reprezentaţi de cei cu preocupări intelectuale, care au prostul obicei de a gândi şi comenta, anihilaţi – când se opun – de forţa pumnului slobozit pe masa de prezidiu. Ce poate să mai facă atunci poetul decât “să tescuiască tenebrele”, de unde răsare – nestânjenită – “steaua neagră a disperării”. De jur-împrejur au apărut ţuţerii, poeţii de curte.(…)                                                                                                                        

În “Paradis”, cei trei “muşchetari”, cu observatorul de profesie după ei, trec pe lângă marile grădini păzite “de armate vorbitorbipede şi lătrătorpatrupede”, scăldaţi într-o generoasă lumină partinică (surogat al luminii divine). Dacă “Infernul” era ocupat, într-o ordine aleatorie, de meseriaşi, trudnici – cu braţele – de la oraşe şi sate, “Purgatoriul”colcăia de trudnici ai minţii, dispuşi pe diferite trepte ale moralităţii,  ale aderenţei/neaderenţei la o lume aberant alcătuită, între care – la loc de cinste – Porcarul şi Violonista, aflaţi într-o reciproc avantajoasă comunicare, în“Paradis”sunt adunaţi marii profitori, scăldaţi în superlativită, contemplaţi în adorare, preamăriţi, aplaudaţi, miruiţi cu ură şi revigoraţi prin minciună , ridicată  la  rang  de  principiu  de  stat  (Activista,  Călăul,  Marele Timonier, Conducătorul, Dictatorul, Deputatul în Marea Adunare Naţională, Sămânţăreasa, Torţionarii, Satan.)(…)

Autorul stăpâneşte arta orchestraţiei vocilor, suficient de clare, fiecare în parte, dar căpătând forţă , greutate în expresie colectivă. Fiecare voce urmează o linie melodică proprie, detaşată de context, dar  capătă un sens plin/deplin doar în comuniune cu celelalte.E uşor de observat, mai ales în cazul “Infernului”şi al « Purgatoriului », că, prin fiecare apariţie umană (socio-profesională), orice redundanţă este anulată, prin adăugire,completare, nuanţare sau, dimpotrivă, prin contestaţie, negaţie violentă în faţa unei realităţi demonizate. De aici complexitatea şi vigoarea demersului lirico-epico-dramatic, omogenizat de motivul călătoriei şi augmentat de accentele pamfletare nedisimulate, fie că urmează linia stilistică argheziană, fie pe aceea oniric-dimoviană, ori hermetic-iniţiatică a lui Virgil Mazilescu, toate având drept consecinţă desolemnizarea ascendentă a miturilor fundamentale ale comunismului, proiectate în luminile devastatoare ale realului, oricât de sordid şi cinic. Între bufoneria calculată şi exasperare, poetul Şerban Codrin ne apare cu un profil poetic mult mai bine articulat şi mai consistent decât al unor creatori contemporani aplaudaţi la scenă deschisă, de-a dreptul turmentaţi de atâtea ovaţii, strigăte de entuziasm ce nu mai contenesc. (…)

               “Apocalipsa după lampa lui Ilici, revoluţionarul de profesie”demonstrează , în primul rând, o documentare temeinică asupra vieţii (netrucate) a  celui care a fost detestat şi venerat, în egală măsură, în timpul vieţii , care şi-a măsluit – cu grijă – biografia, punct cu punct, mistificându-se şi mistificând, impunându-se prin minciună, trădare şi violenţă, cu schimbări  năucitoare  de  identitate,  erijându-se ,  de  la  bun  început ,  în  Mare Dascăl al Popoarelor  şi,  în  cele  din  urmă,  în  Creatorul  unei  lumi  noi.(…)

Calificativele drastice, regăsite în monologul  adresat Divinităţii învinse curg aluvionar, umplu spaţiul tipografic de tenebre şi teroare:”necruţăto-rul de profesie”,  “tovarăşul atotsuveran”,  “pedepsitorul”,  “teroristul de profesie”, “dascălul de ură sfântă”, pentru că, explică el cu bunăvoinţă: “Numai călăii au privilegiul voluptăţii absolute”. Cuprins de tandreţe, acesta se adresează – ca într-o piesă existenţialist-modernă cu un singur personaj  – dublului său demonic :”Împodobeşte-te cu omoruri, omoruri, iubite Vladimir Ilici ! “ Cinismul şi megalomania personajului depăşesc cu mult monstruozitatea altor personalităţi malefice din istoria însângerată a lumii, pentru că acesta de acum ştie prea bine ce face, nu cunoaşte vreo măsură, copleşeşte prin amoralitate. “Nu e mare lucru să justifici moartea”, spune el, după ce, la 17 iulie 1918 , întreaga familie a Romanovilor a fost executată din ordinul său. Teroarea e starea lui cea mai confortabilă, pentru că, precizează cu cinism:”nu-mi pasă de vreo judecată omenească ori cerească” . În ciuda faptului că Şerban Codrin a folosit, cu ingeniozitate, persoana I, multiplicând şi “jucând” măştile după care s-a ascuns, atât cât a fost nevoie, textul a glisat cu uşurinţă într-un rechizitoriu fără precedent (în linie artistică) al comunismului, incriminând colosala mistificare, la scară planetară, a unui sistem criminal şi a creatorului său, care s-a hrănit din abjecţie şi ură: “unicul sentiment militant “, în numele căruia a dat dovadă de o cruzime inumană. Singurul merit pe care-l recunoaşte predecesorului său, Karl Marx, este că a fost…Profetul său! (…)

Continuându-şi călătoria, poetul (extenuat), omul Virgil, bardul Leonid nu aveau cum să nu întâlnească, în drumul lor, “uriaşul de oţel”, pe care acesta din urmă urinează cu mult succes (poate fi o aluzie la faptul că în 1958-1959, poetul Leonid Dimov fusese încarcerat la Jilava pentru “insulte” la adresa lui Stalin). Un bun prilej pentru versuri aluzive la adresa spaţiului concentraţionar românesc, ce nu a fost ferit de acest “coşmar cu mustaţă”, altfel spus, “Omul Nou cel mai Roşu, viteaz, vizionar şi mustăcios”. Prin contrast, întâmplarea cu ziaristul, ajuns în intimitatea Uriaşului de oţel/bronz, pentru un interviu, demască uriaşa distanţă dintre mit şi realitate: “Ţeapăn şi gârbovit, umărul stâng îl chinuie sub cămaşă, braţul asemenea, spânzură neputincios în mânecă”. Doar câteva notaţii sporadice lasă să se întrezărească natura demonică a personajului, “cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare”, despre care ni se spune că “vorbeşte în cascadă”, slobozeşte câte o “rafală de râs”,cu “obrajii inflamaţi de un foc dinăuntru” şi “ochire de fulger negru”. Acesta este bunul Iosif  Vissarionovici  Stalin,  autorul  deportărilor,  execuţiilor  în  masă,  atotvinovatul  de exterminarea  a  milioane  de  oameni  nevinovaţi.  În  ultimul  segment  al  cărţii (“Ultima mărturisire a omului Virgil…”) se revine – firesc – la rolul artistului, conştient de harul său, în vremuri atât de vitrege, dar nu întotdeauna şi de menirea sa. Lipsit de conştiinţă, un creator rămâne robul “realităţii paradiziace”, îşi trădează vocaţia, locuind confortabil în coşmar, cu îngăduinţa puternicilor zilei. Discursul omului Virgil declanşează o meditaţie gravă pe această temă, dublată de o respingere fermă a fabricanţilor de versuri la comandă. Virgil Mazilescu, dacă a fost, cu adevărat, modelul pentru omul Virgil,  nu a murit călcat de un automobil fără număr de înmatriculare, cum se spune aici, pe Bulevardul Mondo Dante Cane Alighieri (o aluzie la un film de mare notorietate în anii ’70, ce blama fiara din om, ieşită la iveală în împrejurări-limită  – “Mondo cane”), dar nimic nu era imposibil pentru un regim criminal .  “Dar ce este adevărul?” În opinia lui Şerban Codrin, ascetul şi poetul sunt singurele fiinţe purtătoare (cu sfinţenie) ale adevărului şi frumosului în straiele demnităţii. Tocmai de aceea, autorul acestei cărţi, cel mai viguros pamflet anticomunist din câte au apărut în România, o declară “Testament”, cu subtitlul “Poeme din cartea de muncă”, îndreptate împotriva “filozofului, părintelui ceresc, meteorologului, seismologului, viitorologului” , împotriva tuturor celor vinovaţi de triumful vremelnic al demonismului pentru o parte a planetei Pământ.

E de admirat, între altele, vitalitatea şi inventivitatea poetului ce trece de “înspăimântătoarea poartă” a Infernului pentru a ajunge la “resurecţia”mult râvnită, dincolo de realitatea strivită “cu cizme de bronz”. În locul toposurilor sacre, al ochilor inundaţi de lumina cerească  şi  al  inimilor  pătrunse  de  Cuvântul  Domnului,  eul  liric  îşi  transcrie  – aici – suferinţele,  acompaniate de “cântecul plutoanelor de execuţie, sughiţul înalt al vagoanelor târându-se în beznă,  determinismul atroce al istoriei,  rânjetul  gloatelor” aflate în marş triumfal spre “groapa comună, comună, comună”. Volumul de faţă nu este o replică dată lui Dante, cum ar părea la o privire superficială, ci – cu mai multă dreptate – un excurs iniţiatic în lumea bolgiilor comuniste, de care se apropie cu sensibilitatea monstruoasă şi  vizionară a lui Arghezi, mereu sub semnul pamfletarului corosiv, dar şi cu luciditatea dureros încordată a unui Urmuz kafkian şi cu neiertarea pe care o poartă cu sine Cavalerii Apocalipsei. Prin această carte, Şerban Codrin se dovedeşte a fi una dintre conştiinţele etice şi estetice cele mai redutabile, în linia poeziei de umoare neagră, cu finalitate justiţiară.”

(Mircea Dinutz)