Acasă » Ştefan Cucu

Ştefan Cucu

Ştefan Cucu

Ştefan Cucu

Poet, prozator, eseist. Născut la 19 mai 1943, în comuna Hurezani, judeţul Gorj. Urmează cursurile Liceului “Fraţii Buzeşti” din Craiova. Absolvent al Universităţii din Bucureşti, Secţia latină-greacă veche (1966) şi al Universităţii din Craiova, Secţia română-franceză (1977). Lector la Universitatea “Ovidius” din Constanţa până în 1996, când se transferă la Universitatea din Craiova. Din 1999, conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii “Ovidius” din Constanţa, iar din 2008, la Facultatea de Teologie Ortodoxă a aceleiaşi Universităţi.

Debutează cu poezie în revista “Viaţa studenţească” (oct. 1963). Colaborează la : “Viaţa studenţească”, “Luceafărul”, “Ramuri”, “Tomis”, “Literatorul”, “Peuce”, “Pontica”, “Analele Dobrogei” (serie nouă), “Metafora”, “Gorjul literar”, ş.a. Este cuprins în culegerea de versuri “Caiet liric” (Bucureşti, 1965, Editor: Casa Centrală de Creaţie); în antologia “La porţile soarelui” (Selecţie din creaţia membrilor cenaclurilor literare, Constanţa, 1978-1979, Editori: Centrul Judeţean de Creaţie, Cenaclul Scriitorilor din Constanţa); în “Antologia de Haiku” (Constanţa, 1992); în antologia de poezie contemporană “Fereastra dinspre mare” (Constanţa, 1995, Editor: Revista “Tomis”); în antologia “Sud-Vest” a scriitorilor contemporani din Oltenia (Craiova, 1998, editată de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor); în antologia “România din suflet” (90 de poeţi / din România, Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Italia, Franţa, Canada,  SUA/ celebrează 90 de ani de la Marea Unire, Constanţa, Editura Boldaş, 2008).

 

PREMII LITERARE: Premiu la prima ediţie a Salonului Naţional de Carte “Tomis ’98″; Premiu la ediţia a V-a a “Colocviilor tomitane” – 1999; Premiu acordat în cadrul ediţiei a VIII-a a “Colocviilor tomitane” – Constanţa, 2002; Premiul pentru critică, istorie literară, eseu pe anul 2002 (acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea); Premiul pentru istorie şi  critică literară,  eseu  al  Editurii  “Ex Ponto” – Constanţa, 2005. Diplome: Diploma Academiei Internaţionale “Mihai Eminescu”, România-India, 1997; Diploma  de  excelenţă  a   revistei  “Agora” (Constanţa, 2006, Fundaţia  Culturală “Sorin Tudor”); Diploma  aniversară  “Liber  gratus”,  pentru  devotament  şi implicare în cultura românească (Constanţa, 2006, Biblioteca Judeţeană “Ioan N. Roman”); Diploma jubiliară şi Medalia omagială “Mitropolitul Andrei – Baron de Şaguna” (Constanţa, 2008, Universitatea “Andrei Şaguna” Constanţa); Diploma jubiliară, acordată de Universitatea “Ovidius” din Constanţa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de învăţământ universitar în Dobrogea – Constanţa, 2011.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala “Dobrogea”, din anul 1995.

CĂRŢI PUBLICATE: “Arheologia şi istoria veche a Dobrogei” (Bibliografie selectivă adnotată, Constanţa, 1985); “Templul cuvintelor” (Versuri, Constanţa, Editura Muntenia, 1993); “Manual de erotică” (Culegere de texte antice, comentate, Craiova, Editura M. Duţescu, 1992); “Actualitatea anticilor”. Vol. I. (Constanţa, Editura Poligraf, 1994); “Dicţionar  explicativ  de drept roman” (Termeni, principii  şi expresii juridice latineşti, Craiova, Editura  “M. Duţescu”, 1996); “Publius Ovidius Naso şi literatura română” (Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997); “Istoria literaturii latine de la origini până la Caius Valerius Catullus” (Constanţa, Tipografia Universităţii “Ovidius”, 1994); “Literatura în Dobrogea” Vol. I – II. (Dicţionar biobibliografic, Constanţa, 1997, 1999; coautor : Corina Apostoleanu); “Limba latină pentru jurişti” (Curs practic, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de mâine”, 2000); “Dicţionar român-latin de citate biblice“  (Constanţa, Editura “Ex Ponto”, 2000); “Muzeul sufletului“ (Versuri, Craiova, Editura “Reprograph”, 2001); “Cogito, ergo sum“   (Dicţionar  de   cugetări   latineşti   şi greceşti comentate, Constanţa, Editura “Ex Ponto”, 2002); “Portrete literare“  (Scriitori şi publicişti contemporani din spaţiul pontic, Constanţa, Editura  “Ex Ponto”, 2002); “Literatura latină creştină de la  Tertullian  la  Fericitul  Augustin“ (Constanţa, ”Ovidius” University Press, 2003); “Ecouri ale literaturii latine în spaţiul cultural european“  (Bucureşti, “Cartea Universitară”, 2007); “Ultima zi a unui filosof“ (Roman, Constanţa, Editura “Ex Ponto”, 2007); “Limba greacă biblică şi patristică”, Editura “Ex Ponto”, Constanţa, 2012; “Iubire târzie” /Roman/, Editura “Ex Ponto”, Constanţa, 2013;

.

OPINII CRITICE:

“Versurile lui Ştefan Cucu dezvăluie un temperament poetic frământat, aflat într-o permanentă tensiune interioară. În ansamblu, poezia sa se naşte din dureroasa contradicţie internă a spiritului neliniştit, dilematic, şi, totodată, din aspiraţia acestuia spre realizarea echilibrului tradiţional (…). Câteva poezii cu caracter definitoriu relevă o concepţie superioară, consolidată în jurul actului liric decisiv, de luare în stăpânire a lumii prin cunoaştere”. (Ovidiu Ghidirmic, “Ramuri”, 1967)

“Ştefan Cucu îşi extrage lumina versurilor din surse livreşti, iar muza care-l îndeamnă cel mai adesea e muza istoriei, Clio”. (Arthur Porumboiu, “Dobrogea nouă”, 1981)

“Autorul a depus multă străduinţă pentru formă într-un timp poetic aparţinând versului alb, ermetismului, şi acest efort n-a fost deloc în detrimentul liberei desfăşurări a inspiraţiei. Afinităţile poetului cu textul latin antic, cu ritmul şi tonalitatea poeziei de largă respiraţie, canonizată într-o multitudine de norme prozodice, crează un fenomen auditiv melodic. La Ştefan Cucu versificaţia nu e un simplu capriciu, ci vine ca o nevoie de a da emoţiei un ornament în plus, ea este iambică, dar şi dactilă, sacadată, formaţia latinistă a poetului se lasă trădată şi din ritm şi rimă, din întreaga nevoie de simetrie a strofelor puse pe câte o idee centrală”. (Aurelia Lăpuşan, “Cuget liber”, 1993)

“Instrumentele poetului sunt diverse, fapt ce dovedeşte că Ştefan Cucu nu numai că ştie, în critica pe care o practică, să demonteze piesă cu piesă mecanismul creaţiei, dar însuşi ştie a construi un asemenea mecanism şi nu e de mirare că registrul formei expresiei se întinde de la exprimare frustă, specifică literaturii populare, la atât de pretenţiosul sonet (…) sau la delicatul haiku”. (Constantin Cioroiu, “Tomis”, 1993)

“Intelectual febril, Ştefan Cucu şi-a făcut din studiu şi scris norme ale existenţei. Mai mult chiar, discreţia omului este treptat estompată de articolele şi cărţile sale. Omul tinde să devină nume”. (Nicolae Rotund, “Tomis”, 1995)

“Din capitala celei de-a «doua patrii» a lui Ovidius, iată, ne vine o «carte frumoasă», «Publius Ovidius Naso şi literatura română» /…/, scrisă de un cunoscut şi apreciat clasicist, Ştefan Cucu, care şi-a dedicat anii maturităţii intelectuale studierii tuturor «relaţiilor de fapt» dintre opera ultimului mare liric latin şi literatura română /…/ Poet el însuşi, poate chiar în descendenţă nemărturisită a marelui latin, autorul cărţii de faţă scrie frumos, cu acea limpezime clasică în care s-a format, imediat inteligibil şi întemeiat, discursul său critic fiind mânuit cu pricepere şi talent.” (Emil Dumitraşcu, “Ramuri”, 1998)

“Puţine sunt cărţile apărute după Decembrie ’89 care să delecteze într-atât spiritul uman, încât să poţi rosti arghezian : «Carte frumoasă, cinste cui te-a scris !». Cu un asemenea gând am rămas după lectura cărţii universitarului Ştefan Cucu, pe care şi-a intitulat-o «Publius Ovidius Naso şi literatura română» (Editura Ex Ponto, Constanţa, 1997), carte întru totul academică, bogată în informaţii de specialitate şi limbaje diferenţiate în funcţie de capitole, teme şi idei /…/. Plăcerea lecturilor fidele dă măsura unei pasiuni, a unei vocaţii pe care Ştefan Cucu o vădeşte cu prisosinţă. Stăpânirea culturilor Europei, în miezul aprins al permanenţelor lor, iese la iveală şi atunci când observă notaţiile şi conotaţiile unor mituri /…/. Literaturile lumii sunt invocate aici pentru a se alătura coordonatelor oferite de literatura română, istoricul literar vrând astfel să dea gir de egalitate spiritualităţii noastre, poate cea mai apropiată de latinitate”. (Marian Barbu, “Dorul” – revistă lunară editată în Danemarca – Norresundby, Dänmark, 1998)

“… Disponibilitatea creativă polivalentă se manifestă la majoritatea scriitorilor antologaţi (în volumul «SUD-VEST» – n.n.), cu realizări semnificative, precum în cazul celor pe care-i numim, se-nţelege, în ordine alfabetică : Marian Barbu, Patrel Berceanu, Marian Victor Buciu, Gabriel Chifu, Romulus Cojocaru, Ştefan Cucu /…/”. (Mircea Moisa, “Ramuri”, 1999)

Autorul lor /al “Portretelor literare“- n.n./ este un chirurg estetician care mânuieşte cu dexteritate ironia, persiflând abia vizibil /…/. Portretistul literar recreează scriitorul, iar prin intervenţiile scurte şi dinamice evidenţiază şi umorile schimbătoare ale unora. Uneori e parcimonios, alteori de-a dreptul exuberant, pendulând între starea de apatie a spectatorului şi aceea histrionică a “modelului”, gratulându-şi obiectul cu epitete şi metafore nu întotdeauna dorite de acesta. Ceea ce obţine place indiscutabil ”. (Nicolae Rotund, “Tomis”, 2002)

Cartea  /“Portrete literare“- n.n. / se citeşte cu sentimentul participării la un spectacol sau al colindării printr-un muzeu al figur(an)tilor de ceară. Personalităţi şi nu tocmai, în devălmăşie, cei surprinşi în acest volum articulează un tablou (aproape) coerent şi complet al vieţii culturale dobrogene, realizat în tuşe repezi, nervoase, în care privitorul poate ghici zâmbetul amuzat al portretistului /…/ Aceste portrete sunt cu adevărat literare, în sensul că reuşesc să comunice lectorului o nedezminţită plăcere a scriiturii, convertibilă în deliciul lectural comparabil cu acela încercat la parcurgerea unei opere de ficţiune”. (Mădălin Roşioru, “Tomis”, 2002)

Încercând să se păstreze în planul obiectivităţii /…/, conferenţiarul tomitan transformă, în paginile cărţii sale  /“Portrete literare“- n.n. /,  persoane reale, istorice, nonficţionale în adevărate personaje triste, vesele, orgolioase, discrete, contradictorii, după chipul şi asemănarea fiecăruia /…/. Savoarea acestui volum este dată de ascuţimea şi umorul cu care mai sus citatul construieşte biografiile fictive sau reale ale literaţilor. Galeria de portrete ne copleşeşte, ne încântă, ne amuză, ne derutează”. (Alina Spînu, “Tomis”, 2002)

 “Cartea profesorului Cucu /«Publius Ovidius Naso şi literatura română»- n.n./ are meritul excepţional de a fi urmărit şi reuşit să demonstreze că opera unui scriitor     dintr-un spaţiu şi timp anume, purtător al unui cod lingvistic şi mental-spiritual de care ne despart milenii, nu numai că “poate provoca”, ci chiar provoacă o altă cultură decât aceea căreia îi aparţine sub raport istoric, etno-lingvistic, spiritual, în alte cuvinte generează un segment al ei şi astfel, în acelaşi timp, în mod aparent miraculos, i se integrează “a posteriori”. Demonstraţia lui Ştefan Cucu merge exact în acest sens /…/. Ultimul capitol al cărţii arată încă o dată cât de aproape de noi, aş zice chiar cât de în noi înşine, şi astăzi ca şi ieri, se află Tomitanul”. (Liviu Franga, “România literară”, 2003; şi în “Clasic printre postmoderni“, Iaşi, Princeps Edit, 2008)

Printre cărturarii care au decelat cu îndreptăţire actualitatea surprinzătoare a gândirii celor vechi este şi scriitorul Ştefan Cucu /…/. Cărţile sale (una intitulată chiar Actualitatea anticilor ) sunt exegeze de elevată ţinută, ce năzuiesc să reaprindă aici, la Pontul Euxin /…/ făclia cultivării valorilor clasice /…/. Prin ultimul său volum, de data aceasta un roman, intitulat Ultima zi a unui filozof , Ştefan Cucu dedică demersul literar lui Lucius Annaeus Seneca, fără îndoială una dintre personalităţile covârşitoare ale primului secol de la naşterea lui Hristos /…/. Romanul, fără a respecta canoanele genului, este alcătuit din mici capitole, numeroase, unele în care se exprimă autorul, altele în care încearcă a reproduce gândurile, amintirile lui Seneca însuşi. Ştefan Cucu îşi propune şi reuşeşte a-şi construi edificiul romanesc, configurând câteva elemente tematice, câteva paliere compoziţionale ”. (Constantin Cioroiu, “Ex Ponto”, 2008)

Ştefan Cucu e un poet care se luptă cu propriul său bagaj cultural, enorm şi copleşitor /…/. /În „Templul cuvintelor”/,  poetul vorbeşte de o iubire spiritualizată, se apleacă romantic asupra întrebărilor despre esenţa şi rosturile poeziei. Finalurile /poemelor sale/ sunt extraordinar de frumoase şi cu mare încărcătură aforistică /…/. /În „Muzeul sufletului”/, poetul rămâne în acelaşi spaţiu al liricii erotice de glorificare a femeii, care prin faptul că există dă sens major existenţei cântăreţului, pe care-l fascinează /…/. Zvonurile ritmice vin nu doar dinspre folclor, ci dinspre „Cântecele de câmpie” ale lui Ştefan Bănulescu, ori dinspre „Cânticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu, dar pe care s-au grefat îndrăzneli imagistice argheziene sau nichitastănesciene /…/. Dincolo de toate preocupările sale ştiinţifice, eseistice şi lingvistice, Ştefan Cucu e un poet autentic, “Muzeul sufletului“ dovedind cu prisosinţă acest lucru.(Ion Roşioru, “Cronicar la Pontul Euxin”, Constanţa, Editura “Ex Ponto”, 2008)

Opus maximum de până acum rămâne, în opinia mea, romanul (pe care îl sper nu doar primul) intitulat Ultima zi a unui filozof (2007). Dacă în privinţa însoţirii umanioarelor clasice cu verbul poetic, Ştefan Cucu se întâlnea cu predecesori iluştri, între care fie-mi permis a aminti aici numai câteva nume (George Murnu, Ştefan Bezdechi, Vasile Bogrea, Vasile Pârvan, Petru Creţia), în ceea ce priveşte strict romanul, întâlnirile în acelaşi spaţiu românesc au fost şi rămân mult mai rare, dar poate tocmai de aceea mai semnificative. Aş menţiona doar pe cele mai cunoscute mie: Trilogia imperială a lui Dan Negrescu şi (fatalmente!…) Eu, Cicero al lui Liviu Franga. Lor li se alătură, tematic, ultima creaţie a autorului, aparent mai cunoscut ca bard. Îl apropie de romanul lui Cicero în primul rând condiţia scrierii: ambele sunt producţii scoase din sertar (în cazul lui Cucu, ea este datată: “Constanţa, 1982-1985, 1990”). În al doilea rând, tonul general lirico-reflexiv, meditativ, intro- şi autospecţia ca formă fundamentală a unei relatări narative prin excelenţă egocentrice. Sarcasmul, pe alocuri satiric, dar în special luciditatea necruţătoare a privirii, îl apropie, în schimb, de viziunea şi expresia ei la  Dan Negrescu. Cititorul (re)trăieşte ultima zi, ultimele clipe, uriaş dilatate retrospectiv, ale unui condamnat: unul dintre cei mai analitici şi profunzi gânditori romani, Seneca, fostul profesor, decretat suicidului de către fostul lui elev, ajuns între timp împărat fără limite. Înaintea cuţitului şi a cupei de cucută, acest Socrate roman îşi rememorează, aparent haotic, de fapt pas cu pas, viaţa, câtă i-a fost dată. Cronologia interioară a rememorării, prin care se (re)construieşte acel puzzle ce se numeşte biografie, şi nu serialitatea pseudo-logică a faptelor vieţii şi întâmplărilor Istoriei este ceea ce îl interesează, simbolic (“cazul Seneca”) şi parabolic (lecţie de viaţă, de pe pragul morţii) pe romancier. Care, din nou, variază tonal şi auctorial, prin zig-zag-uri incontrolabile între “eu” Seneca şi “el” Seneca… lăsând cititorilor deplina plăcere de a-l descoperi, de fiecare dată şi mereu altfel, pe protagonistul romanului în autorul lui, şi invers! /…/ Clasicişti creatori de statura lui Ştefan Cucu dau şansă oricărei culturi moderne şi ulterioare. Poate mai mult decât oriunde, culturii române. (Prof. univ. dr. Liviu Franga (Universitatea din Bucureşti), în: “Portretul unui clasicist” (I-V), revista “Timpul”, Iaşi, decembrie 2009 – aprilie 2010)