Acasă » Marian Dopcea

Marian Dopcea

Poet. Născut la 7 martie 1951, în Ludişor, judeţul Braşov. Urmează Liceul “Radu Negru” din Făgăraş, unde îl are ca profesor de limba şi literatura română pe Cornel Moraru, cunoscutul critic literar de astăzi. Absolvent al Institutului Teologic Universitar din Sibiu (1972) şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1976). Profesor de limba şi literatura română la liceul din oraşul Isaccea, jud. Tulcea.

Debutează în revista “Astra” (1968), descoperit de criticul Mihai Nadin. Remarcat în 1971 de criticul Ion Negoiţescu, publică în revistele bucureştene. Tot în perioada studenţiei se bucură de atenţia lui Ov. S. Crohmălniceanu. În acei ani se constituie nucleul scriitoricesc – “aripa bucureşteană” – cunoscut astăzi îndeobşte sub numele de “generaţia ’80″ (Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, I.T. Iovian, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, George Cuşnarencu, Gabriel Rusu ş.a.), de care, prin afinităţi culturale şi amănunte biografice, se simte legat.

Colaborează la: “România literară”, “Astra”, “Steaua”, “Vatra”, “Familia”, “Poesis”, “Revista literară radio”. Între 1986-1989 se numără printre colaboratorii permanenţi ai radio-difuziunii, cu texte pentru emisiunile destinate copiilor.

Debutează editorial în 1976, în urma câştigării concursului pentru debut al Editurii “Albatros”, cu volumul de versuri “Despărţirea de plante”, carte care se bucură de o bună primire din partea criticilor literari: Al. Piru, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, George Alboiu, Victor Felea ş.a.

PREMII LITERARE: Premiul pentru poezie al revistei “Tomis” şi al Filialei “Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor” – în cadrul celei de-a cincea ediţii a “Colocviilor tomitane” (decembrie, 1999).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala “Dobrogea”, din anul 2000.

CĂRŢI PUBLICATE: “Despărţirea de plante (Versuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1976); “Decrepitudine” (Versuri, Bistriţa, Editura Mesagerul, 1999); “Signum rerum” (Versuri, Tulcea, Editor Inspectoratul pentru cultură, Colecţia “Orfeu”, 2000).

OPINII CRITICE:

“Deocamdată indecis, Marian Dopcea («Despărţirea de plante», Ed. Albatros) oscilează între două atitudini, mai precis între două formule poetice, amândouă cu o ilustră bibliografie istorică şi relativ adaptabile sensibilităţii omului de azi. De o parte formula parnasiană, cultivată mai cu seamă în latura armoniei plastice, de cealaltă formula romantică, numai în latura vizionarismului. Tânărul poet reface cu talent aceste drumuri ale poeziei, încercând, totodată, pe baza lecturilor care nu-i lipsesc, o modernizare nu atât pentru formula în sine cât pentru a-şi afirma personalitatea. Intuiţia îi spune că dintre două formule lirice, dintre care una s-a ivit ca refuz al celeilalte, e de ales (provizoriu, până la descoperirea tonului personal) o a … treia. Şi aceasta ar putea fi, bunăoară, o formulă hibrid în genul panteismului artist din faza pre-hermetică a lui Ion Barbu, autor preferat de Marian Dopcea (alături se pare, de Kavafis) şi respectat până la supunere (…)” (Laurenţiu Ulici, “Prima verba”, vol. 2, 1978)

“Sub zodia unor Hölderlin, Blaga, Rilke, Philippide, debutează Marian Dopcea cu «Despărţirea de plante». Pentru aceşti poeţi trecutul este timpul cel mai adânc, omul se confundă cu o natură mitologică. Marian Dopcea intuieşte sufletul elementelor : focul, aerul etc. Un sonet, «Focul», pare să fie scris după învăţătura presocraticilor. El celebrează «neistovitul foc» : ”În dragoste ard toate. Vrajă bună / le-nlănţuie la potrivit soroc, / le mântuie în flăcări, la un loc – / le risipeşte şi din nou le-adună. / Şi eu asemeni : în văpaia care-i a lumii ard. Şi-alăturea te ştiu / arzând la fel, cu-aceeaşi tulburare, / laudă-naltă focului cel viu /  mireasmă, tu, şi presimţire. Oare / cenuşă doar cădea-vom în colbul auriu ?” O asemenea poezie presupune o «conştiinţă cosmică». Poetul vede pulsând în vinele subtile un «sânge vegetal». O germinaţie sărbătorească animă întreaga existenţă; impresionează, de aceea, tonul imnic din «Preafericitele Grădini», «Pământ», «Albinele», «Despărţirea de plante»(…). În poezia română contemporană, lângă autori scârbiţi de metaforă, un poet ca Marian Dopcea este binevenit. Unele poeme sunt juvenil-retorice, dar forţa expresivă nu poate fi pusă la îndoială (… )” (George Alboiu, “Un poet printre critici”, 1979)

“Marian Dopcea debutează cu un volum de poeme de o mare şi fericită unitate de ton şi dispoziţie lăuntrică (“Despărţirea de plante”, Albatros, 1976), rareori umbrită de monotonia manierei şi de câteva întâmplătoare discordanţe sufleteşti. Versurile sale amintesc de inflexiunile şi chiar de tiparele rilkeene şi par, la o primă impresie, tributare acestora, dar citite mai atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară care se susţine prin propria ei alchimie. Am putea să ne referim şi la «Poemele luminii» de Blaga sau la patosul şi elevaţia imnică din poemele hölderliniene, dar faptul nu ne-ar duce prea departe în cunoaşterea tânărului poet (…). Poetul are harul de a deschide, cu seninătate, vaste orizonturi asupra lumii (…). E în poezia sa un sentiment panteistic bogat în resurse lirice, concentrând parcă o străveche experienţă şi «filosofie» autohtonă, de comuniune cu natura, de împăcare cu toate rosturile înţelese ori neînţelese ale Firii (…). Marian Dopcea se afirmă (…) ca un poet imnic tinzând spre concentrarea în esenţe, nu spre despletire – ipostază care e în favoarea lui.” (Victor Felea, “Aspecte ale poeziei de azi”, vol. 2, 1980)

“Sub semnul poeziei lui Blaga stă debutul liric al lui Marian Dopcea (…). Volumul se deschide cu un cântec de laudă (…) Poemul e un program pe care, excelent versificator, Marian Dopcea îl execută original în surprinzătoare secvenţe uneori în forme fixe: «Vezi fluture cercând eterul moale / în primăvară pajişti înflorite, / mânjii strivind lăstarii sub copite, / cu Firea, Mumele, înscrisă-n poale; / de aur peşti în ape despletite, / albite ostenind între petale – / ascultă ale gâzelor ţimbale, / sfioasele nuntiri învălurite./ Vezi şi te bucură de-acestea toate / semen al meu, prieten scump şi frate – / nuntind şi tu. Îmbată-ţi cu azur / simţirea naltă, ochiul minunat; / Întreaga Fire-i pentru nuntă – pat/ altar şi preot. Alb e totul, pur.»(…) Marian Dopcea este un poet despre care, fără îndoială, vom mai auzi.” (Al Piru, “Debuturi”, 1981)

“Între cartea de debut a lui Marian Dopcea, «Despărţirea de plante» (Ed. Albatros, 1976) şi cea de a doua «Decrepitudine» (Ed. Mesagerul, 1999), s-a scurs aproape un sfert de veac, constatare care ar putea servi de fundament pentru cel puţin două ipoteze : ori că poetul nu e deloc un risipitor de imagini, ori că-şi decantează scrisele până la lamura lor cu care se identifică (…). Eşafodajul moralo-filozofic al plachetei «Decrepitudine» îl constituie nu bucuria, ci tristeţea de a fi şi de a vegeta disconfortabil la capătul unei vieţi derulate ca ispăşire a blestemului ori neajunsului de a ne fi născut, cum ar fi spus Cioran (…) Suflul pluralizat al unei suferinţe morale pe care Bacovia a racordat-o atât de temeinic la înalta tensiune a poeziei de dincolo de cuvinte se ridică purificator şi din paginile cărţii lui Marian Dopcea, un poet de care, cu siguranţă, se va mai vorbi (…).” (Ion Roşioru, “Tomis”, 2000)

“În «Decrepitudine» poemele au întotdeauna veşmânt de prozodie clasicizantă şi, deopotrivă, fior intens tragic de amurg de existenţă. Sunt deplânse devitalizarea cărnii, la graniţa dintre vârste, dar şi ruina spiritului, la bariera dintre milenii (…). Marian Dopcea este un înţelept, un erudit şi un moralizator care se judecă pe sine şi îşi judecă lumea în care trăieşte cu disperată compasiune (…) Peisajul zugrăvit în poeme este atins de o cosmică disoluţie bacoviană, dar eul poetic se revoltă arghezian (…). Ca orice poet îndreptăţit la această numire de graţie, Marian Dopcea îşi disecă sinele, în speranţa că nouă, celor care mai au timp să citească şi să mediteze, lumea ni se va părea mai limpede.” (Gabriel Rusu, ”Adevărul”, 2000)