Acasă » Ion Dragomir

Ion Dragomir

Poet. Născut la 22 aprilie 1944, în satul Bucium, judeţul Bacău. Absolvent al Liceului “Mihai Eminescu” din Constanţa (1971).

Debutează în revista “Ateneu” (1965). Colaborează la : “Ateneu”, “Viaţa românească”, “Tribuna”, “Steaua”, “Luceafărul”, “România literară”, “Tomis”, “Cronica”, “Transilvania”, “Jurnalul literar”, “Metafora”, “Albatrosul”, ş.a. Este cuprins cu poeme în Antologia de poezie contemporană “Fereastra dinspre mare” (Constanţa, Editor Revista “Tomis”, 1995); “Un sfert de veac de poezie” (Bucureşti, Editor Fundaţia Luceafărul, 1998).

PREMII LITERARE: Premiul I al revistei “Tomis” (1969); Premiul II al revistei “Tribuna” (1969); Premiul I al Concursului de poezie iniţiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1975); Premiul revistei “Luceafărul”; Premiul literar “Ovidius” şi Premiul Festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei ş.a.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala “Dobrogea”, din anul 1995.

CĂRŢI PUBLICATE: “Aud foşnetul piramidei” (Versuri, Constanţa, Editura Metafora, 1994); “Bucium. Rouă, trandafiri şi lacrimi” (Versuri, Constanţa, Editura Metafora, 1994); “Poezii la statuia lui Ovidiu” (Constanţa, Editura Metafora, 1994); “Iubeşte şi nu vei putrezi” (Versuri, Constanţa, Editura Metafora, 1996).

OPINII CRITICE:

“Ion Dragomir îmi pare a fi un poet în toată puterea cuvântului (…). El exprimă apartenenţa la o anume matrice dar şi temperamentul poetic năvalnic, unduios în acelaşi timp, bizuindu-se întotdeauna pe inspiraţia directă şi mai puţin pe autocontrolul ce urmează firesc transcrierii. Poetul vrea, deocamdată, totul ori nimic şi postura îl prinde cel mai adesea, îi este favorabilă (…) Are metaforă puternică şi inefabilă deopotrivă (…) într-o poezie de dragoste compusă cu cea mai strictă economie de limbaj. În sfârşit, este un poet al vitalităţii mereu reîmprospătate, sorbindu-şi agerimea de la izvoarele şi rădăcinile primordiale, de acasă, de la casă, resimţită drept spaţiu originar, sau cum spunea el însuşi reunind aceste idei într-un vers absolut antologic : casa, mă-ntorc la ea precum securea la gresie.” (Grigore Hagiu, Luceafărul, 1979)

“Ion Dragomir este un delicat şi puternic poet al dragostei. Nu-i o dragoste carnală (deşi nu lipsesc elementele frumuseţii fizice), ci o sugestie a unei atmosfere paradisiace, iar dragostea devine, în acelaşi timp, stâlp în casă, ocrotire şi lumină ce poate anihila însăşi moartea. (…) Există şi un orgoliu ţărănesc de bună calitate şi el dă roade lirice. (…) Prin cărţile lui Ion Dragomir se face încă odată demonstraţia că poezia n-a murit şi că economia de piaţă n-o poate anula.” (Arthur Porumboiu, Albatrosul, 1994)

“Ion Dragomir este un poet de o mare forţă, poate printre cei mai viguroşi care s-au ivit până acum în spaţiul pontic. Versurile lui sunt sincopate, parcă mitraliate, aruncate ca nişte săgeţi dintr-un arc ţinut prea multă vreme încordat (…). Ion Dragomir este un poet autentic, născut şi nu făcut, care poate avea un cuvânt greu de spus în dialogul artistic de pe meleagurile euxine.” (Ştefan Cucu, Tomis, 1995)

“Lirica de dragoste a lui Ion Dragomir e în esenţa ei, un proiect de paradis în edificarea căruia autorul se apleacă aidoma ţăranului asupra gliei care este cu atât mai fertilă cu cât mai aspre sunt mâinile truditorului şi mai neclintită răbdarea şi credinţa lui că roadele nu vor întârzia să apară (…). Nu cred să existe un alt poet care să fi făcut din casă un topos atât de puternic, poate chiar motivul central al liricii sale, un loc geometric, un punct fix al universului sau un centrum mundi, spaţiul securizator conferitor de identitate.” (Ion Roşioru, Tomis, 1996)

“Nu întâmplător, versurile lui Ion Dragomir se remarcă imediat prin ţinută intelectuală şi bun gust. Deşi trăieşte – iar uneori se lasă trăit de sentimente incendiare, poetul recurge, pentru exprimarea lor, la o retorică rafinată, de respiraţie livrescă. (…). Ironică, extatică, poezia lui Ion Dragomir poate crea la un moment dat impresia de monotonie. Cu un instinct artistic sigur, poetul deviază de la ceea ce devine previzibil. El se plimbă pe un întreg registru stilistic.” (Alex. Ştefănescu, România literară, 1996)