Acasă » Emel Emin

Emel Emin

Poetă, traducătoare. Născută la 12 decembrie 1938, în Dobrici, Bulgaria. Absolventă a Liceului Pedagogic din Sofia şi a Universităţii “Kliment Ohridski” – Sofia, Facultatea de Filologie, specializarea : orientalistică. (1960). Profesoară în Dobrici şi Belogradeţ, judeţul Varna. Din 1967 se stabileşte, prin căsătorie, în Constanţa. Profesoară de limba turcă la Liceul Pedagogic din Constanţa, până în 1990. Din 1991, lector de literatura turcă la Facultatea de Litere şi Colegiul de Institutori din cadrul Universităţii “Ovidius” din Constanţa.

Colaborează la revistele: “Renkler” (Bucureşti), “Türk Dili” (Ankara), “Turnalar” (Izmir), “Îiš (Prizren) – şi la ziarele : “Karadeniz” şi “Hakses”.

Participă la numeroase simpozioane internaţionale prezentând comunicări din domeniul literaturii turce.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala “Dobrogea”, din anul 2000; Membră a Societăţii de Limbă Turcă.

CĂRŢI PUBLICATE: “Umut” (Speranţa) – Versuri, Editura “Elmas”, din Turcia); “Arzu” (Dorinţa) – Versuri, Bucureşti, Editura Kriterion).

OPINII CRITICE:

“Printre poeţii care scriu în limba turcă în Dobrogea, Emel Emin este eminentă. Lirica sa este una a unui orizont deschis. Deşi are şi poezii cu caracter social, majoritatea poeziilor exprimă trăiri proprii. Versurile ei de dragoste nu fac trimiteri la o lume imaginară, fantastică. Ele sunt rodul unei gândiri şi înţelepciuni profunde. Cunoaşterea limbii populare înlesneşte o exprimare bogată. Poemele curg, au echilibru, armonie şi fineţe. Poeta nu face excese, aflându-se în momentul de faţă la un înalt nivel artistic”. (Enver Mahmut şi Nedret Mahmut “Poezia turcă contemporană din România”, revista Türk Dili, 1996)

“Emel Emin reflectă viaţa din mai multe puncte de vedere. Pe lângă subiectele preferate, ca dragostea, despărţirea, dorul, descrie şi obiceiuri populare. Are un stil natural, curgător.” (Reşide Gürses, Arzu–Şiirler – Buletinul Societăţii Înalte de Cultură, Limbă şi Istorie, 1999).

“Versurile poetei Emel Emin despre speranţă, dragoste, dor, pace, frăţie pătrund până în adâncul sufletului. În poeziile ei se simte o inimă plină de iubire. (…) Se observă motive din literatura turcă clasică, din cea orientală şi din literatura turcă populară  din Anatolia. Limbajul ei este la înălţime. (…) Cu orice prilej, descrie şi sentimentele sale de dragoste şi respect faţă de poporul român”. (Fahriye IpekÎiošlu, Karadeniz, 1999)