Acasă » Octavian Georgescu

Octavian Georgescu

Poet, prozator, publicist. Născut la 23 mai 1937 în oraşul Constanţa. Licenţiat al Facultăţii de Filosofie şi Istorie a Universităţii din Cluj-Napoca (1963).

Redactor la „Dobrogea nouă” (1963-1969), la revista „Tomis” (1969-1975); bibliograf la Biblioteca Judeţeană Constanţa (1976-1979); din 1979 muzegraf la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Colaborează la „Tomis”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Contemporanul”, „Orizont”, „Ateneu”, „Cronica”, „Ramuri”, „Almanahul Tribuna”, „A Hét”, „Analele Dobrogei” (serie nouă) ş.a. Este cuprins în antologia de poezie contemporană „Fereastra dinspre mare” (Constanţa, Editor Revista „Tomis”, 1995).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1975.

CĂRŢI PUBLICATE: ”Peisaje pontice” (Reportaje, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966); „Silabele străzii” (Versuri, Bucureşti, E.P.L., 1968); „Anemone” (Versuri, Colecţia „Tomis”, Constanţa, 1969); „Ora epavelor” (Roman, Bucureşti, Editura Albatros, 1970); „Ochiul iubirii” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974); „Presa dobrogeană (1879-1980).” (Bibliografie comentată şi adnotată. Constanţa, 1985, coautor Dumitru Constantin Zamfir); „Muzele neliniştitoare” (Versuri, Constanţa, Editura, Menora, 1999)

OPINII CRITICE:

„Poezia (din volumul «Silabele străzii» n.n.) tinde vădit să se asimileze domeniului imaginilor-simbol, chei pentru descoperirea marilor frumuseţi (…). Atmosfera generală a poeziei este de echilibru, favorizând contemplaţia, aducând în lumină amănuntele vieţii citadine, încercând să-i surprindă tainele. Totul este un îndemn spre lauda simplelor fapte.” (Dan Laurenţiu, Luceafărul, 1969)

„Preocupat mai ales de decor, de dialectica în mare a oraşului, poetul Octavian Georgescu găseşte totuşi timp să chibzuiască şi asupra unor detalii mai intime. El excelează în realizarea unor mici definiţii poetice (…), toate dovedind reale disponibilităţi pentru o exprimare poetică laconică, riguroasă. În dragoste o oarecare senzualitate îi stă bine. (…) După cum răceala voită, o oarecare detaşare în comentarea poetică a ciclului vital, pe un plan cosmic, dovedesc intuiţie sigură, rafinament.” (Nicolae Motoc, Tomis, 1969)

„Poemele se alcătuiesc din notaţiile unei sensibilităţi neobişnuit de acute, concentrate în distihuri, notaţii, chiar dacă disparate, ale unor stări, însă de adâncă rarefiere şi contemplaţie. Acestea sunt provocate de gesturi minuscule ce antrenează o lume pe măsură înconjurată de tăcere, şi care emană tăcere cu graţia hieratică a haiku-ului japonez.” (Mirela Roznoveanu, Tomis, 1972).

„De la ingenuitatea notaţiei practicată ca modalitate la debutul său din «Silabele străzii», poetul îşi manifestă, în noul volum, preferinţa pentru un lirism mai concentrat, depăşind emanaţia imediată printr-o filtrare lucidă necesară cuprinderii şi exprimării sentimentului (…). Supusă din ce în ce mai mult unei decantări lumea se substanţializează şi îmbracă o transparenţă purificatoare dezvăluindu-şi semnificaţiile (…) «Ochiul iubirii» atestă un poet şi marchează o evoluţie (…)” (Virgil Nistor, Steaua, 1975)

„Statutul poetic al lui Octavian Georgescu nu este, cum se vede, unilateral – şi încadrarea într-o formulă riscă să fie inoperantă. Preferinţa spre imaginile în expansiune indică o sensibilitate neoromantică. Tonul frust şi acuitatea reprezentărilor din alte poeme este de natură să infirme postura romantică, în favoarea uneia realiste. În genere, caracterul formalizant al tiparelor (prozodice) este anihilat de imagini. Imaginile iau aspectul fie al unor cristalizări diafane, fie al unor asocieri-şoc. Îmbinarea lor e de un efect sigur, nuanţat până la rafinament.” (Puiu Enache, Tomis, 1975)

„Poet şi prozator sensibil, Octvian Georgescu meditează la întâmplările şi vibraţia oraşelor moderne. Euritmiile mării, reflexele întinderilor dobrogene, fulguraţiile iubirii sunt motivele frecvente ale literaturii pe care o scrie.” (Ovidiu Dunăreanu, Tomis, 1985)

„Versurile lui Octavian Georgescu surprind prin diversitatea notaţiei poetice, prin rafinament şi prin concizia ce aminteşte haiku-ul. De asemenea poetul practică un discurs ironic, atrăgând imaginile poetice în zona derizoriului.” (L. Berechet, Tomis, 1995)