Acasă » Nicolae Motoc

Nicolae Motoc

Poet, prozator, eseist. Născut la 1 februarie 1935, în oraşul Feteşti, judeţul Ialomiţa, decedat la 6 iunie 2013, în Constanţa. Absolvent al Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi al Şcolii de Literatură şi Critică literară „Mihai Eminescu.” Licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Universitatea Bucureşti, cu teza „Personalismul energetic al lui C. Rădulescu Motru.” Redactor şef adjunct al revistei „Tomis” din 1966. Director al revistei de literatură „Metafora” (serie nouă) în anii 1996-1997. Debutează cu versuri în revista „Tânărul scriitor” (oct. 1953). Colaborările sale se vor extinde treptat, fiind prezent cu intermitenţe în revistele : „România literară”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Ramuri”, „Cronica”, „Familia”, „Ateneu”, „Tribuna”, „Orizont”, „Tomis” ş.a.m.d. Este prezent în Antologia poetică a deceniului şapte (publicată în Suplimentul „Excelsior” de revista „Ateneu”), în Antologia poeţilor români contemporani, (editată de revista „Cântece noi” din Iugoslavia, Belgrad, dec. 1972), în Antologia de poezie, „Fereastra dinspre mare”, în „Călător în Arcadia” (o antologie a scriitorilor din Ialomiţa), şi în Antologia de proză contemporană, „Vânzătorul de enigme”, cu fragmentul de roman „Ucigaşul de revelaţii” (Constanţa, Editura Europolis şi Revista „Tomis”, 1993). Este, de asemenea, prezent în Antologia „Poezia română după proletcultism”, alcătuită de Constantin Abăluţă.

În calitate de lector (colaborator) al Casei de editură Ex Ponto a îngrijit o serie de cărţi (unele de debut) semnate de Ion Roşioru, Ana Ardeleanu, Dima Zainea, Gabriela Apostol, Radu Şuiu, Amet Aledin, Ilie Valentin ş.a.m.d.

PREMII LITERARE: Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis”, pentru volumul de versuri „Fragilităţi”; Premiul revistei „Orion” pentru cel mai bun poem renga; Marele premiu „Ovidius” pentru romanul „Dignidad.”

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1972. Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor, din anul 1995.

CĂRŢI PUBLICATE: „Secvenţe marine „ (Versuri, prefaţă de Cornel Regman în colaboare cu Marin Porumbescu, Constanţa, 1964); „Ceasul umbrei” (Versuri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969); „Elementele” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974); „Poem scris pe suflarea pământului” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975); „Erezii marine” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980); „Anamorfoze” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983); „Dimineaţa nuanţelor” (Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989); „Fereastra dinspre mare” (Antologie de poezie contemporană în colaborare cu Arthur Porumboiu, Constanţa, Editura Europolis, 1994); „Fragilităţi” (Versuri, Constanţa, Editura Metafora, 1996); „Golful sălbatic” (Roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, Colecţia Romanul de dragoste); „Dignidad” (Roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997); „Provocări imergente”, (Poeme, antologie de autor, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000).

OPINII CRITICE

„Ceea ce se remarcă de la început în poezia lui Nicolae Motoc este faptul că, în cele mai fericite clipe ale sale, lumea concretă se iluminează din interior, astfel că ceea ce ar fi putut deveni o notaţie impresionistă de culoare şi imperceptibilă vibraţie a formelor, se transformă aici într-un miraj de a face adâncurile translucide şi pe această cale de a releva necunoscutul.” (Dan Laurenţiu, România literară, 1969)

„Cu acest volum de debut («Ceasul umbrei», n.n.), Nicolae Motoc se înscrie printre poeţii care, spre a se rosti, recurg la limbaje secrete şi ale căror versuri nu pot fi, în consecinţă, descifrate fără o minimă iniţiere (…). Modul insolit al zicerii înlocuieşte nu o dată vibraţia. Când nu se întâmplă astfel, avem poeme în notă rafinat elegiacă, (…) – sau foarte frumoase, originale interpretări de folclor magic.” (Dumitru Micu, România literară, 1970)

„Ceea ce se păstrează în memoria lectorului după ce a parcurs volumul lui Nicolae Motoc, «Elementele», este imaginea unui peisaj marin minuţios inventariat (ţărmul, nisipul, valul, scoicile, algele, crabii, pietrele, adierea brizei, golfurile, norii, insula, ancora, meduzele), cuprins de o nelinişte obscură, când furtunoasă, când tăcută. (…); autorul aduce în această scenă (…) obsesiile moderne: materia poeziei (problema limbajului) şi contemplarea lumii prin ochiul elementelor.” (Dana Dumitriu, România literară, 1975)

„E evident că poezia de ceremonial a lui Nicolae Motoc e deranjată nu o dată de incizii ale inteligenţei poetice : fiindcă, în ceea ce are mai autentic, lirica lui Nicolae Motoc este una de ceremonial, o poezie mai degrabă întoarsă spre celebrarea mişcării domoale a elementelor, decât spre înalt-abstracta cântare a esenţelor…” (Cornel Ungureanu, Orizont, 1975)

„Nicolae Motoc e un poet ce schimbă fundamental modalitatea tratării acestei tematici, venind în elegiile sale cu o gravitate meditativă, cu un fior al omului modern care nu mai contemplă romantic, simbolist sau neoclasicist marea, ci cu sentimentul unei degradări a timpului, dând sugestia unei reinventări a mirajelor mării.” (Emil Manu, Săptămâna, 1974)

„Efectul principal constă în farmec. (…) O senzualitate cerebrală străbate versurile sale de dragoste; plăcerea pură a decorului; suprafaţa poemelor realizate printr-o încâlcire graţioasă a elementelor care lasă impresia de vag şi plutire; în sfârşit, un vocabular eclectic, cu lunecăriimprevizibile de la un vers la altul, tendinţa permanentă de a stiliza care creează o ornamentaţie cvasi-simbolistă (…) În plan strict poetic, triumfă graţiosul şi virtuozitatea, iar ca tehnică, naturalismul detaliului.” (Pentru Poantă, în volumul Radiografii, 1978, p. 193-194)

„Nicolae Motoc este mai ales un poet erotic, afectivitatea fiind la el un pretext liric. Marea, ca un cadru liric permanent, conţine latent o feminitate cosmică, o voluptate calmă ce se transmite perpetuu, în imaginile erotice ale poetului. Un freamăt senzual străbate, de altfel, întregul cadru. Cenzura, atât cât există, de natură intelectuală – o monotonă spovedanie pentru eliberarea de elementul pasional. Poetul şi-a găsit un motiv liric personal, pe care-l explorează cu obstinaţie. Se întâmplă o expediţie lirică în sunete, o traversare a obiectului poetic pentru o reechivalare cât mai aproape de nucleul originar.” (Marin Mincu, în volumul Poezie şi generaţie, 1975)

„Poezia lui Nicolae Motoc este greu accesibilă, singurul lucru care frapează fiind imaginea multiplă a spaţiului maritim. (…) Mai limpezi suntdezlegările (de mare, de neastâmpăr, de urât) şi descântecele (de pasăre, de ninsoare ascunsă, de întoarcere). Incantaţia gratuită, jocul pur cu sunetele constituie, în rarele cazuri când poetul scrie în vers cu rime, substanţa însăşi a poeziei, ca în «Alabandina.” În ciuda speculării purităţii cuvintelor, Nicolae Motoc posedă înzestrare şi pentru blestem, deşi nu cultivă prea des speţa … Sentimentul mării e figurat prin imagini plastic-dinamice în «Golf».” (Al. Piru, în volumul Poezia românescă contemporană, 1975, p. 329-332)

„În tot, «Poem scris pe suflarea pământului» exprimă fără ezitări decisive o legătură solidă (şi polemică) cu vitalitatea elementară. Dacă e să ne situăm în planul referirilor concrete, trebuie să menţionăm că Dobrogea devine un tărâm fabulos (…) un tărâm al austerităţii fecunde de latenţe vitale, al căror clocot este captat fără pierderi mari şi este reţinut de mişcările din subteran ale poemului. Comparându-l cu precedentele, cred că trebuie să privim acest volum ca pe o incomodă – şi cu atât mai preţioasă – reuşită.” (Daniel Dimitriu, Convorbiri literare, 1976)

„Ca şi cum s-ar fi trezit din somn, poetul Nicolae Motoc descoperă cu aviditate cât de bogată în mişcare şi în culoare este lumea din jur. Aceasta nu înseamnă că se mulţumeşte să fotografieze pasionantul spectacol. În instantaneele sale (din «Erezii marine») există, întotdeauna un sens… Fiecare dintre momentele evocate are valoarea unei parabole.” (Alex. Ştefănescu, SLAST, 1981)

„O poezie care refuză muzicalitatea, cel puţin pe aceea exterioară, plăcut confortabilă auzului, o poezie nudă a faptelor şi a vorbirii uscate, rebelă faţă de ispita frumuseţii convenţionale şi a facilităţii tonului liric consacrat; ataşată mai curând peisajelor aride, neatrăgătoare, sărace şi sărăcăcioase puse totuşi în relief cu un simţământ de apropiere; tandră faţă de lucrurile ce nu inspiră tandreţe simţului comun, nici, la cealaltă extremă, celui prin excelenţă (şi cu preţioasă distincţie) poetic; faţă de existenţele fragile, urâte lipsite de însemnătate (…), înţelegând să le restituie pierduta demnitate, poezia, elocvenţa.” (Lucian Raicu, România literară, 1981)

„O alianţă veche în poezie (Marea şi erosul, n.n.), Nicolae Motoc o reactualizează în scurte notaţii de o senzualitate controlată (în «Anamorfoze»). Sunt elocvente, memorabile asemenea notaţii ? Sunt sugestive, dau un sentiment de plenitudine şi bucurie a spiritului.” (Eugen Simion,  România literară, 1984)

„O anatomie severă refuzând decorativismul metaforic, risipa. Şi vitalitatea trecută în sunet pur de cristal îngheţat. Şi peste toate frumuseţea morală pe care o dă sărăcia. Goticul. Simple ca o dogmă, descărnate uneori chiar şi de putinţa vizualizării, poemele lui Nicolae Motoc (din «Anamorfoze») se edifică în totalitate din suma totalităţilor virtuale pe care le conţin.” (Al. Protopopescu, Tomis, 1984)

„Tehnica excedentară se înscrie printre raţiunile tematice ale acestui tip de poezie, care, înlocuind muzicalitatea lucrată cu o rebelă dezvelire a spasmelor imaginaţiei, transformă priveliştea aluvionară în necruţătoare enigmă. «Anamorfoze» este, în toate privinţele, un volum împlinit.” (Costin Tuchilă, Luceafărul, 1984)

„Poezia (din «Erezii marine») rezultă din amestecul de rigoare şi vulnerabilitate, violenţă şi suavitate. Afectivitatea preferă să se ascundă sub limbajul frust al înregistrării. Efectul acestei răceli, al acestei stăpâniri de sine, dincolo de care emoţia şi compasiunea vibrează intens, întărite de obiectivitatea privirii, este de-o incontestabilă originalitate.” (Lucian Raicu, în vol. Fragmente de timp, 1984, p. 281-284)

„La o respectabilă distanţă de aripa expresionistă, încrâncenată şi zgomotoasă, a seriei şaizeciste căreia îi aparţine, Nicolae Motoc e mai apropiat de fanteziştii şi trubadurii ei, de felul unor Emil Brumaru, Gheorghe Tomozei, Romulus Vulpescu, deşi foloseşte un limbaj întrucâtva diferit de al acestora, cel al cotidianului, şi gata a se metamorfoza, până în vecinătatea feeriei, fără a-şi pierde însă contactul cu datele concretului, supuse unei observaţii dilatate până la contemplaţia fantastă.” (Gheorghe Grigurcu, despre „Dimineaţa nuanţelor”, în Steaua, 1990)

„Directitudinea şi laconismul, francheţea spunerii şi suavitatea, cântecul şoptit, dar şi cuvântarea abruptă, într-un amplu context ideatic dau o notă de orginalitate şi profunzime poemelor lui Nicolae Motoc, care au savoarea şi strălucirea adâncă a vinului vechi, îndelung păstrat în amfore tomitane.” (Florea Miu, Ramuri, 1997)

„Nicolae Motoc se lasă cu ştiinţă îmbătat de alcoolurile tari ale unui cosmos intens senzualizat. Nu numai omenescul, dar şi acvaticul şi vegetalul se găsesc sub stăpânirea erosului. (…). Fin scenograf al nuanţelor, Nicolae Motoc construieşte istorii de, în ultimă instanţă, iubire, într-un decor când solar-marin, când incandescent precum lava izbucnită din măruntaiele unui vulcan tânăr.” (Gabriel Rusu, Luceafărul, 1997)

„Asistăm (în romanul «Golful sălbatic» n.n.) la o ţesătură de monoloage-sondaj, la reconstituirea a trei destine implicându-se reciproc. Tehica e, fireşte, cunoscută, dar surprinde dezinvoltura autorului de a cupla şi decupla incidenţa variatelor unghiuri prin care sunt descifrate cele trei destine. Şi se cuvine să subliniem în mod expres forţa de individualizare de care dispune autorul chiar şi în cazul personajelor episodice. Procesul de analiză psihologică se menţine aproape în permanenţă nuanţat cu fineţe, încât, cu unele excepţii, chiar când sunt reluate aceleaşi evenimente, sondajul se desfăşoară pe alte coordonate, în felul acesta reuşind să se aprofundeze respectivele euri.” (Virgil Nistor, Steaua, 1979)

„Nicolae Motoc scrie un roman de factură camilpetresciană, o carte în care personajele se autoanalizează cu frenezie, în căutarea mereu a unor certitudini sentimentale, precum şi a propriei lor identităţi. (…) Ca într-o partitură muzicală vocile, destinele, se interferează, stabilindu-se între ele raporturi şi mutaţii cât se poate de neprevăzute. Partitura fiecăruia este într-o permanentă dependenţă de a celuilalt, caracterul relaţiilor schimbându-se de la o clipă la alta. Personajele sunt desfiinţate şi reînfiinţate mereu. Pentru că nimic nu se poate fixa; singurul lucru care îi rămâne prozatorului este să pornească în căutarea unui acum neîncetat pierdut şi regăsit.” (Sorin Titel, România literară, 1978)

„Nicolae Motoc este nu numai un scriitor multilateral şi rafinat, ci şi un mereu tânăr poet al vieţii literare din Constanţa. În oraşul bântuit de febra comerţului, el încearcă să întreţină un cult al poeziei, lipsit de realism şi tenace asemenea cuiva care ar vrea să păstreze o lumânare aprinsă în plină furtună. (…) Traiectoria în zig-zag (a existenţei sale) se datorează unei contradicţii dramatice între calcul şi spontaneitate, între luciditate şi fantezie. Tensionata natură psihică se reflectă în scrisul său care este, deopotrivă, elaborat şi firesc, preţios şi direct, solemn şi simplu.” (Alex. Ştefănescu, România literară, 1996)

„Creată prin sinteza epică a două coordonate, actualitatea (insinuată continuu în materia ficţională) şi anticipaţia (revărsată parcă dintr-un corn al abundenţei imaginative), recenta carte a scriitorului Nicolae Motoc e de o originalitate stranie … Ineditul cărţii vine din strategia epică prin care Nicolae Motoc localizează utopia în datele unei realităţi recognoscibile. El aduce viitorul la experienţa prezentului imediat. Dignidad e un fel de Istorie ieroglifică în care Constanţa sfârşitului de secol 20 e înfăţişată cu recuzita ultrascientistă a secolului 21, într-o alegorie science-fiction.” (Evelina Cârligeanu, O carte rară în literatura românăTomis, 1998)

„Plăcut zăpăcitor la prima vedere, distractiv până la a provoca râsul prin mai multe scene, Dignidad, este un roman de implicaţii etice şi filosofice, grav în fondul lui, dezvoltând o problematică dintre cele mai serioase şi actuale, privind existenţa noastră atât de tensionată din ultimii ani … Din fundalul diferitelor istorii erotice, în care firele epice se împletesc şi se despletesc mereu, transpar în pagină numeroase şi felurite elemente de viaţă care fac din Dignidad şi un roman politic de proiecţie ironică, dintre cele mai incitante ale literaturii noastre contemporane.” (Enache Puiu, Utopie şi realitate, Steaua, 1998)

„Pentru că Nicolae Motoc este un cunoscător extrem de avizat al celor mai fine esenţe de literatură, Dignidad se înfăţişează ca un palimpsest … în sincronie. Primul nivel al romanului, cel al descripţiei, pune în text un univers de cea mai pură factură S.F. Al doilea nivel, cel al naraţiei, este constituit dintr-o epopee în notă picarescă … Al treilea nivel, cel al semnificaţiei, este un puzzle de tâlcuri care se metamorfozează unul într-altul pentru a configura, în cele din urmă, o meditaţie gravă asupra condiţiei umane …

În Dignidad jocul cu lumile de ficţiune este un ritual sapienţial care îţi dezvăluie propriul chip şi propria substanţă. Îmbrăcat în swiftiana mantie a parodiei negre, Dignidad reprezintă istorisirea unui moralist lipsit de iluzii, care acuză falsitatea de fond ce a guvernat până acum aproape un deceniu şi, din păcate, guvernează încă existenţa noastră cotidiană.” (Gabriel Rusu, Jocul cu lumile imposibileArt Panorama, 1998)

„Viziunea caleidoscopică a universurilor paralele, suprapuse şi simultane, numeroasele dezintegrări, vitrificări, aplatizări, fabuloasele invenţii comico-ştiinţifice servesc ţintei satirice, dar şi proiecţiei realităţii supraindividuale. Din lumea cotidiană, banală se naşte o lume fantastică … În această lume nimic nu se poate fixa. Şi pentru că, deşi romanul nu are o direcţie unică, ci, dimpotrivă, îşi schimbă fără încetare direcţia, potrivit legilor hazardului oniric, într-un şir neîntrerupt de metamorfoze fantastice, întâlnim în cercul mereu aceloraşi personaje, în cele din urmă, ceva indefinibil : eterna umanitate, cu toate slăbiciunile, dar şi puterile ei, cu insaţiabila ei sete de viaţă şi idealitate.” (Dumitru Mureşan, Un roman parodicVatra, 1998)