Acasă » Arthur Porumboiu

Arthur Porumboiu

Poet, prozator, publicist. Pseudonimul literar al lui Veronel Porumboiu. Născut la 8 martie 1935, în comuna Beceni, satul Dimiana, judeţul Buzău, decedat la 2 decembrie 2011 în Constanţa. Absolvent al Şcolii Medii Tehnice de Protecţie a Plantelor, Buzău (1954),  şi al unei şcoli de ofiţeri, Zalău (1955).

Debutează în revista „Luceafărul” (1965). Colaborează la : „Amfiteatru”, „Tomis”, „Argeş”, „Almanahul literar”, „Contemporanul”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Orizont”, „România literară”, „Ramuri”, „Steaua”, Suplimentul literar artistic al „Tineretului liber”, „Albatrosul”, „Analele Dobrogei” (serie nouă), „Almanahul Mării”, „Rostirea românească”, „Transilvania”, „Vatra”, „Poezia”, „Poesis”, „Ex Ponto”, „Ateneu”ş.a. Este cuprins în antologiile: „Luceafărul”, 1984, „Fereastra dinspre mare”, 1995, (Editor revista „Tomis”) şi „Romen Şiirinin” (în limba turcă, Bucureşti, Editura Kriterion, 1999). Textele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, aromână, tătară. De la debutul editorial (1974) şi până în prezent, cărţile lui Arthur Porumboiu s-au aflat în atenţia permanentă a criticii literare, iar în anul 2005, istoricul şi criticul literar Ion Roşioru i-a dedicat monografia  „Scrisul ca pavăză împotriva morţii”, sinteză critică primită contradictoriu de critica literară.

Premii literare

  • Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis” pe anul 1995 pentru antologia de autor „Calea jertfei”
  • Marele premiu „Ovidius” pe anul 1996 pentru întreaga activitate literară
  • Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor pe anul 2003 pentru cartea „Lebăda nu vrea să cânte”
  • Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate literară, acordat de Uniunea Scriitorilor, Filiala „Dobrogea” în anul 2005

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1980.

Cărţi publicate

  • „Domnule copil” (Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974)
  • „Arheologia nopţii” (Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978)
  • „Viaţa în aşteptare” (Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983)
  • „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte” (Reportaje, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986)
  • „Patrulaterul cenuşiu” (Jurnal de închisoare, Constanţa, Editura Europolis, 1992)
  • „Calea jertfei” (Versuri, Constanţa, Editura Metafora, 1995)
  • „Fereastra dinspre mare”(Antologie de poezie. În colaborare cu Nicolae Motoc, Constanţa, Editor Revista „Tomis”, 1995)
  • „Lupta cu îngerul negru”, (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997)
  • „Patrulaterul cenuşiu” (Proză, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998)
  • „Înţelepciunea ascetului” (Aforisme, reflecţii, confesiuni, poeme gnomice, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999)
  • „Domnule copil”(Îocuk Efendi) (Versuri, ediţie bilingvă româno-turcă, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999)
  • „Nume pe apă” (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000)
  • „Revoltă împotriva stării de statuie” (Revolte contre l’etat de la statue) (Versuri, ediţie bilingvă româno-franceză, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2001)
  • „Lebăda nu vrea să cânte” (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2003)
  • „Echilibru în lumină” (Equilibrium in the light) (Versuri, ediţie bilingvă româno-engleză, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004)
  • „Prinţul captiv” (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006)
  • „Poeme optimiste din vremea ciumei roşii” (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2008)
  • „Iarba albă” (Proză, Râmnicu-Sărat, Editura RAFET, 2008)
  • „Relieful ţipătului” (Versuri, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011)

Opinii critice

„(În versurile lui Arthur Porumboiu, n.n.), sublimări şi esenţe se agită într-o paletă sobră, zgârcită în nuanţe, de cele mai multe ori violente, pietrificând o pastă magmatică ce şi-a risipit aburul frământării, păstrându-şi doar caracteristica primordială, magmatică a definitivului.” (Gheorghe Istrate, Argeş, 1970)

„Obsesia luminii (în volumul «Domnule copil», n.n.) cuprinde totul: privirea, auzul, sentimentele, gândurile, lumina este leagăn şi mormânt; chemată cu voluptate senzuală este aproape un eros; toată această covârşitoare inundaţie luminoasă am mai întâlnit-o la Ioan Alexandru, numai că la poetul de acum funcţiunea ei este singularizantă; nu defineşte cosmic un anume univers, ci, dimpotrivă, limitează; e mai mult o foame de lumină, de care numai poetul se lasă mistuit, închipuind chiar, cu orgoliul grav, un schimb de amabilităţi devoratoare între el şi diversele ipostaze ale luminii. (…) Ca univers al poeziei, lumina nu îngăduie în poemele lui Arthur Porumboiu o deconspirare a simbolurilor, permanenţa ei este aşa de autoritară că nu lasă nici o clipă de umbre aluzive sau explicative. În schimb, ca motiv poetic face posibilă descrierea, printr-un lanţ de sinonime, a fondului de sentimente pus în mişcare de către autor.

Poetul e un neliniştit timid, un singuratic ce-şi repudiază singurătatea, dar într-un mod care e al timidităţii, voalat şi cu mare, copilărească, dulceaţă a gestului.” (Laurenţiu Ulici, România literară, 1975)

„Imponderabilul şi imacularea sunt tărâmuri râvnite cu o patimă conţinută; o ipostază concretă a acestor tărâmuri mirifice fiind copilăria, vârsta distilată de rememorare şi aureolată de ea, se înţelege. Absenţa luminii echivalează cu intrarea lucrurilor sub tutela strivitoare a gravitaţiei (…). Substanţa vitală a materiei organice nu este sângele ci clorofila a cărei sursă este, evident, lumina însăşi. Lumina este bariera către nefiinţă (fluviul Ra va fi fiind, în viziunea autorului, Styxul). Un asemenea reper tematic, pilon ridicat cu aplicaţie şi precizie inginerească, primeşte întăriri întru susţinerea din partea unui limbaj poetic adecvat, care devine prezenţă de prim plan. Textul poetic e contur, e o suprafaţă ideală, asemenea peliculei de lichid vizibilă la buza paharului.” (Daniel Dimitriu, Convorbiri literare, 1975)

„Nota distinctivă a lui Arthur Porumboiu constă într-o anumită obiectivare a senzaţiilor. Clipele – prelungite cu voluptate – de iluminare interioară, departe de a se confunda cu somnolenţa simbolistă, măresc luciditatea şi, implicit spiritul de observaţie al poetului, care înregistrează cu precizie, ceea ce simte (…) Arthur Porumboiu scrie, în general, frumos, în accepţia tradiţională, preargheziană a cuvântului. Un frison modern ar face poate să cadă de pe umerii poeziei sale faldurile care încă o împodobesc şi, deopotrivă, o ascund.” (Alex. Ştefănescu, Tomis, 1977)

„Vocea capricioasă, alunecoasă a poetului îşi găseşte în această plachetă («Arheologia nopţii», n.n.) treptat, un timbru distinct, inimitabil. Vocea iubitorului de metafore sofisticate, ale beatitudinii idilice, ajunge să fie, într-adevăr, esenţial alta, una bărbătească, caldă, de o sinceritate aspră (…). Problemele mai prozaice, dar de neocolit şi uneori tragice, ale vieţii, sunt cele despre care se simte chemată să vorbească aceastăvoce. A.P. ştie că în clocotul vieţii moderne poezia nu se mai poate mulţumi să fie numai «o stare de crini sau de rit». Poezia trebuie să şi ajute, trebuie să fie şi vindecare.” (Nicolae Motoc, Tomis, 1978)

„Poemele lui Arthur Porumboiu, aflat acum la a doua carte a lui, sunt de obicei scurte, construite în jurul unei idei dominante travestite metaforic, – probabil o sugestie a liricii blagiene, ale cărei ecouri, de altfel, se fac simţite aici permanent. Spre deosebire de posibilul maestru însă, luminos şi cald în chiar agnosticismul său, emulul de azi al marelui poet preferă umbra, noaptea – cum o şi spune, programatic, încă din titlul noii sale culegeri, atât de sugestiv: Arheologia nopţii. Noaptea, toamna, orizonturile închise îl predispun la reflecţie, la căutări, dovedindu-se pentru poet spaţii incitante, fertile.” (Hristu Cândroveanu, Săptămâna, 1979)

„Arthur Porumboiu trăieşte în poezie obsesia trandafirului. O criză (compensatorie) de suavitate, ai zice, dacă splendoarea florii mereu numită n-ar fi rezultatul unui vrej insuportabil. Ceea ce constituie, de fapt, pecetea poeziei lui Arthur Porumboiu : un parfum iscat din acribie (…). În forme aparent aride, fără artificii gratuite, poetul înaintează spre o mitologie proprie a purităţii, stăpânindu-şi ispitele pamfletare, prin arpegii dominate de aceeşi imagine a Trandafirului (…). Volumul «Viaţa în aşteptare» ne propune un univers ce nu poate fi confundat, nici ignorat, în peisajul liric contemporan.” (Alexandru Protopopescu, Tomis, 1983)

Poetul refuză recluziunea propice plângerilor intimiste şi optează pentru implicare, pentru receptarea universului în diversitatea-i fundamentală. Apare, astfel, Luptătorul şi «Viaţa în aşteptare» devine o pledoarie pentru asumarea, lipsită de false orgolii, a existenţei (…). Pierzând catifelarea, versul, ca şi viaţa, câştigă în forţă.” (Gabriel Rusu, Tomis, 1983)

„Există în poezia de acum a lui Arthur Porumboiu o vigoare pe care n-o bănuiam, o forţă afirmativă, un, aş zice, instinct dominator care exprimă mult mai mult decât o reacţie a marginalităţii. Am impresia că ea a fost neglijată, că manifestarea ei fără inhibiţii e mult mai avantajoasă.Poetul are suflu pentru cursa lungă pe teren accidentat. (…). «Viaţa în aşteptare» dezvăluie o apreciabilă capacitate de efort liric, în sensul că autorul posedă forţa de a nega şi afirma răspicat, gesturi indiscutabil riscante dar care nu o dată pun sub tensiune corzile orfice.” (Daniel Dimitriu, Tomis, 1983)

„Arthur Porumboiu este un poet care trăieşte cu nedisimulată sinceritate în adoraţia formelor comune ale vieţii simple, ale lucrării ei, care curge infatigabil spre moarte, asemeni parfumului de trandafir ce în exaltarea vanitoasă a frumuseţii, conţine semnul extincţiei (…). Poet matur, prin «Viaţa în aşteptare», Arthur Porumboiu dovedeşte că are o voce remarcabilă în lirica actuală.” (Costin Tuchilă, Luceafărul, 1983)

„Este o înclinare firească, am putea spune, a poetului către domeniul prozei – fie că este vorba de roman, nuvelă ori reportaj. Arthur Porumboiu nu se simte deloc în proza vieţii precum „Albatrosul” lui Baudelaire. Dimpotrivă, se descurcă printre oameni, le deprinde repede viaţa cu specificul ei, notează rapid şi exact date, întâmplări, nume semificative. „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte” este o carte a contactelor inter-umane rapide, un fel de «catalog», consemnând zeci şi sute de întâmplări cu tot atâtea personaje.” (Lucian Chişu, Luceafărul, 1989)

„Parcurgând capitolul File de jurnal – unul dintre cele mai cutremurătoare prin profunzimea meditaţiei şi sinceritate – ai sentimentul straniu al unei «călătorii de iniţiere în Infern». Un infern unde viaţa s-a degradat până dincolo de limita sportabilă, unde omul «nici nu mai există ca o valoare ce ar putea să intereseze pe cineva. El este doar un mecanism asupra căruia se fac experienţe dintre cele mai ciudate.” (…) Patrulaterul cenuşiunu este doar o carte de literatură bine scrisă, ci şi un document acuzator despre închisorile comuniste, unde torţionarii regimului totalitar urmăreau, de fapt, exterminarea celor ce ajungeau între «pereţii reci ca mâinile morţilor», cum scrie undeva autorul.” (Ovidiu Dunăreanu, Tomis, 1992).

„Un poem ca Treisprezece, de Arthur Porumboiu, este pur şi simplu frumos, fără să-şi divulge în vreun fel apartenenţa la un stil local (…) Poetul «dobrogean» care a scris acest text ar putea figura oricând pe o listă de nume care începe cu Nichita Stănescu şi se încheie cu Nichita Danilov.” (Alex. Ştefănescu, România literară, 1995)

„Poetul Arthur Porumboiu face parte din stirpea «stelarilor» (de la Dimitrie Stelaru). Căutător de enigme şi iubitor de fantasme, numără magic, într-un poem, treisprezece cai fatidici (…). Dedică alt poem Poeţilor de serviciu a căror pâine este neagră şi ale căror poeme sunt «ca pietrele cioplite de-un sculptor cu o singură mână». Poemul de vârf al grupajului, Via albastră, organic şi unitar în proporţii, armonizează fericit imaginaţia neo-romantică şi elanul dionisiac (…).” (Dumitru Mureşan, Tomis, 1995).

„Sunt poemele unei conştiinţe care încearcă să găsească în cuvânt o pavăză împotriva agresiunii realului. De la «Domnule Copil» (Debut, 1974, Editura Cartea Românească) până la «Toamna nesfârşită a Omului» poetul a evoluat de la o poezie a fragilităţii, a unei nelinişti altoite pe un remarcabil simţ muzical, spre o poezie a tensiunilor, întotdeauna pregătită de strigăt (…). Arthur Porumboiu rămâne, în pofida tonului dramatic al poemelor sale, o sensibilitate atrasă de soare, de seve, de formele naturale ce evocă puritatea şi slăbiciunea. (Este vorba de puritatea şislăbiciunea pe care le iau drept argumente pentru durabilitate înţelepţii Orientului, de care – este limpede – poetul nu o dată dovedeşte că s-a apropiat).” (Mircea Ciobanu, Calea jertfei, 1995)

„Ceea ce se păstrează în toate volumele, inclusiv în  «Calea jertfei», este tonul frust, direct, orgoliul de a-şi recunoaşte neliniştile, efortul dramatic eliberator din pactul dur cu realitatea (viaţa), neputinţa. Diferenţele se accentuează în volumele antologate dar nepublicate şi ţin de o «evanescenţă» a textului, o «îmblânzire» a sa. Se simte o ridicare a tensiunii şi «sentimentul» sincerităţii de până acum capătă nuanţe de angoasă. (…) Paradoxal, putem vorbi despre o intensitate a rostirii detaşate, a consemnării care nu se adaugă sentimentului. Poezia sa este una a desentimentalizării ori, ca să fim mai precişi, aflată în plin proces de eliminare a sentimentului.” (Nicolae Rotund, Tomis, 1995)

„Dincolo de amiciţiile şi – mai ales – inimiciţiile, de valurile de ură, de dezaprobare pe care le stârneşte în jurul său, Arthur Porumboiu rămâne un scriitor adevărat, cu un destin literar bine conturat, un nume care nu poate fi neglijat, nici minimalizat.” (Ştefan Cucu, Tomis, 1995)

„Arthur Porumboiu este poetul structurilor contrastive, al suavităţii şi al spaimei existenţiale, al purităţii şi al degradării spirituale, al candorii şi al întinării, al dragostei de viaţă şi al thanatofobiei (…).” (Daniel Deleanu, Rostirea românească, 1996).

„Dincolo însă de aceste zone de umbră, în care puterea de invenţie a poetului se află, cum s-ar zice, în suferinţă, mi s-au impus treptat, limpezi şi puternice, ipostazele, două, în care poezia lui Arthur Porumboiu îşi învinge complexele şi ajunge să se simtă la ea acasă, viguroasă şi originală. Sunt, fireşte ipostaze-emblemă care îi definesc, totodată, şi partea de impuritate care ţine, nu-i aşa, de biografia, de existenţa poetului în sensul în care vorbeşte, definind poezia ca pură, Eliot.” (Nicolae Motoc, România literară, 1996)

„La începuturile ei, poezia lui Arthur Porumboiu avea obsesia luminii blând ondulate care topea în ea, într-un fel de graţie neraţionalizată, substanţa fiinţei. Nu era o jubilaţie, ci o armonie caldă, lipsită de frisoane, pe care o nelinişte uşor încordată o transforma în modă poetică. Metaforele fără ostentaţie dădeau contur imaginar, nu euforic, acestei firave bucurii a singurătăţii(…). Lumina purta semnele unei ciudate absenţe, o neîmplinire se instituia cu graţie prin ea şi echilibrul se rupea în melancolie şi în sugestie a morţii (…).” (Mircea A. Diaconu, Luceafărul, 1996)

„Fiecare vers gândit şi scris de Arthur Porumboiu are forţa unui strigăt. Revolta e seva care îi hrăneşte poemele; o răzvrătire nesfârşită faţă de întreg Universul, faţă de singurătate şi moarte, şi, de ce nu, faţă de propriul eu.” (Corina Apostoleanu, Analele Dobrogei, 1997)

„«Lupta cu îngerul negru» rămâne cel mai tensionat volum al lui Arthur Porumboiu. Schimbarea stării în percepţiile existenţiale determină un nou registru poetic. Discursivitatea, mai evidentă aici, se mişcă între speranţă şi renunţare, neîngrădită de nici o rigoare. Libertatea expresiei este cea care susţine STAREA poetului şi a poeziei sale.” (Nicolae Rotund, Lupta cu îngerul negru, 1997)

Lupta cu îngerul negru lansează, concentrată încă deja din titlu, imaginea dominantă a versurilor. Oscilând între moartea pe care o respinge şi viaţa în care nu mai crede, între iad şi paradis ca identic inacceptabile alternative, poetul inventariază o lume vopsită în culori radicale : negru şi alb. Soluţia este imposibilă şi tocmai de aceea râvnită ca singură expresie posibilă a purităţii : punctul de aur al perfectului echilibru între extreme. Punctul de ieşire înspre atemporalitate, a-moralitate, a-memorie.” (Victor Cubleşan, Steaua, 1998)

„Autorul este, prin temperament, un elegiac neliniştit corelând reflecţiei acaparatoare un traseu arhetipal în care aventura poetică, în căutarea propriei arte, se numeşte metaforic, «intrarea-n regatul alb.” Ritualul călătoriei iniţiatice nu este menit doar reconstituirii gradate a «domnului copil», înţeles şi ca un posibil mit al jertfei creatoare ci şi sanctificării lui prin considerente de ordin erotic-metafizic. Însemnul acestei călătorii este, aşadar, «calea jertfei», jertfă ca spaţiu-limită pentru «starea de mit» a cuvântului ce înalţă în zid «pietre albe … / pietre-albe-ncet căzând», cum spune poetul.

Graţiosul, suavitatea, inocenţa spiritului (redate în metafore sau metonimii cromatice precum efectul «albului») accelerează, astfel, identificarea vârstei necesare jertfei în mit, jertfa Erosului imaculat prin cuvânt, în a cărui singurătate, mai spune poetul, «libertatea e un templu» iar «lucrurile scormonesc înlăuntru-mi / ca minerii în umerii pietrei».” (Ana-Maria Zlăvog, Convorbiri literare, 1998)

„Mărturiile din Patrulaterul cenuşiu nu-l unifică, ci îl iluminează din perspectiva condiţiei umane, încât sciziunea constitutivă, pornirile divergente care transpar în poezie, aici se radicalizează dramatic. Iar cea mai vizibilă formă a antinomiei lăuntrice, încă de la primele pagini, este oscilaţia autorului între rememorarea frustă, de tip proces-verbal, şi confesiunea narativizată din unghi estetic.” (Evelina Cârligeanu, Tomis, 1999)

„Înţelepciunea Ascetului e o carte rezultată din seismele unei conştiinţe poetice orgolioase ale unuia din poeţii interesanţi ai literaturii de azi, Arthur Porumboiu, pe deplin îndreptăţit să adune, cum ar spune Blaga, pietre pentru templul său viitor.” (Ion Roşioru, Luceafărul, 1999)

„Cele zece volume (din 1974 până în 1999) confirmă un poet interiorizat, ascet, mistic, cu un limbaj nepretenţios, deloc marcat de noile tendinţe literare, de aceste – «isme» repede uitate, rămânând unic prin structura complexă a liricii sale, purificată şi acceptată de instanţa lectorului – atât de pretenţioasă câteodată.

Domnule Copil este o incantaţie distinctă, elaborată, un discurs ritualic dintr-un rit de trecere de la o stare profană la una undeva aproape de Vocea divină.” (Lena Lazăr, Luceafărul, 2000)

„Ultima sa carte, Nume pe apă (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000), e deopotrivă una a vigorii şi a fragilităţii omeneşti, a revoltei şi a împăcării cu condiţia umană, a artelor poetice elaborate din perspectiva eternităţii ce i se aşterne necârtitoare sub paşi şi a testamentelor celui ce-n anumite momente de îndoială şi derută simte din plin efemeritatea şi zădărnicia lumii în care l-a îmbarcat soarta. Motivul poetului pentru care viaţa a fost mereu o pradă de cucerit e neîncetat transpus metaforic în imaginar şi cunoaşte ipostaze dintre cele mai diverse : alergător de cursă lungă, rug ce vindecă sufletul de firgul existenţial al solitudinii, trandafir desăvârşindu-şi lucrarea divină a parfumului printre pietrele aspre ori în ţărâna aridă, neînvinsă făclie, rug ce nu cunoaşte odihna, domn al dimineţii pure.” (Ion Roşioru, Luceafărul, 2000)