Acasă » Ion Roşioru

Ion Roşioru

Născut la 14 august 1944, în satul Grunj, judeţul Buzău, Ion Roşioru este membru din 1995 al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea şi, din 2010, al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec. A absolvit, în 1972, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi, în acelaşi an, a fost repartizat ca profesor de franceză şi latină la Liceul Teoretic „Ioan Cotovu” din oraşul Hârşova. Aici coordonează, de la început până în prezent, activitatea catedrei de limbi moderne, ca şi cenaclul literar Duiliu Zamfirescu.

A debutat cu poezie în anul 1976, în revista Tomis, şi de atunci a colaborat, exprimându-se în mai toate genurile, la majoritatea revistelor de cultură din ţară. Debutul editorial s-a produs în 1988 cu placheta de versuri La ţărmul grânelor, căreia i-au urmat alte volume de poezie (Pur, Casa de la ţară, Recviem pentru secolul meu, Incantaţii de mătase, Mir(easmă) de nard, Lacrimi triunghiulare, Pantumierul, vol I şi II, 101 schaltiniene, Clopotul din Dojoji, Trecutul afectiv se pierde); proză scurtă (Luceafărul de ziuă, Paznicul de vânătoare) şi roman (Ingeri indecişi, Ţine-mă de vorbă să nu mor), critică literară (Cronicar la Pontul Euxin, Cronici ospitaliere, vol I şi II), studii monografice dedicate unor autori contemporani (Marius Tupan între utopie şi parabolă, Şerban Codrin sau meditaţia unui poet occidental într-o grădină Zen, şi Arthur Porumboiu sau scrisul ca pavăză împotriva morţii); traduceri din literatura universală (Vilanele şi pantumuri, Sipetul de santal de Charles Cros, Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, Poeme nipone, Etonnements/ Sub semnul mirării, antologie bilingvă de poeme pentru copii etc.). A obţinut numeroase premii si distincţii, printre care: cele ale Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumele de poezie şi proză scurtă, ca şi pentru popularizarea la nivel naţional a literaturii şi culturii dobrogene; Premiul pentru calitatea traducerilor de poezie românească în alte limbi şi spaţii culturale, conferit de Revista Convorbiri literare (2003); Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate literară şi pentru contribuţia în promovarea literaturii buzoiene la nivel naţional, acordată de Asociaţia culturală Renaşterea Buzoiană (2004); Premiul pentru cel mai frumos haiku, oferit de revista Orion (2001); Premiul pentru traducerea volumului Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, oferit de Editura Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului de Poezie “Titel Constantinescu” (2012). Volumul de traduceri a primit, de asemenea, Premiul USR, Filiala Dobrogea, pe anul 2012; Premiul „Mircea Micu” al aceluiaşi Festival pentru volumul de versuri Mir(easmă) de nard (2013).

Debutează cu versuri în revista „Tomis” (nr. 1/1976). Colaborează la: „Tomis”, „Luceafărul”, „România literară”, „Arcadia”, „Steaua”, „Revue Roumaine”, „Metafora”, „Dynamis”, „Orfeu”, „Orion”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Analele Dobrogei”, „Tribuna”, „Sud”, „Helis”, „Pro Saeculum”, „Oglinda literară”, „Plumb”, „Poezia”, „Poesis”, „Citadela”, „Litere”, „Târnava”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Fereastra”, „Axioma”, „Spaţii culturale”, „Renaşetrea culturală”, „Conta”, „Bucovina literară”, „Arcadia”, „Vatra veche”, „Singur”, „Timpul”, „Hyperion”, „Crai nou”, „Solteris”, „Contrafort”, (Chişinău) „Constelaţii diamantine”, „Dunărea de Jos”, „Ex Ponto”, „Agora”, „Euro Poésie” (Franţa), „Albatros”, „Zbornic” (Croaţia) ş.a.

PREMII LITERARE: Laureat al mai multor concursuri de poezie: Premiul I „Panait Cerna”, Tulcea, în 1976; Premiul I la „Odă ţăranului român”, Buzău, 1980; Premiul special al juriului la „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988; Premiul oferit de „Revue française” pentru versuri scrise direct în limba franceză; Premiul revistei „Orion” în 1996 pentru cel mai bun haiku; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea” şi al revistei „Tomis” pentru aport deosebit la susţinerea actului de cultură scrisă, în cadrul ediţiei a cincea a „Colocviilor tomitane” (1999); Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala „Dobrogea”, pentru volumul de poezie Pur (1999); Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala „Dobrogea”, pentru volumul de proză scurtă Luceafărul de ziuă (2004); Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala „Dobrogea”, pentru volumul de versuri Recviem pentru secolul meu (2005); Premiul oferit de către „Biblioteque Internationale de poésie” (Franţa, 1999); Premiul pentru calitatea traducerilor de poezie românească în alte limbi şi spaţii culturale, conferit de Revista Convorbiri literare (2003); Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate literară şi pentru contribuţia în promovarea literaturii buzoiene la nivel naţional, acordată de Asociaţia culturală Renaşterea Buzoiană (2004); Premiul pentru cel mai frumos haiku, oferit de revista Orion (2001); Premiul „Florica Cristoforeanu” pentru traducerea volumului Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, oferit de Editura Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului de Poezie „Titel Constantinescu” (2012). Volumul de traduceri a primit, de asemenea, Premiul USR, Filiala Dobrogea, pe anul 2012; Premiul „Mircea Micu” al aceluiaşi Festival pentru volumul de versuri Mir(easmă) de nard (2013).

Este cuprins cu un grupaj de versuri în antologia de poezie contemporană Fereastra dinspre mare (Constanţa, Editor Revista „Tomis”, 1995), ca şi-n Antologia Sonetului românesc întocmită de poetul Radu Cârneci.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1995 şi al ASLRQ, din 2010.

A semnat versiunile în limba franceză ale unor cărţi de haiku şi poeme aparţinând unor autori ca: Nicolae Motoc, Ioan Găbudean, Lucia Amarandei, Dumitru Ene-Zărneşti, Arthur Portumboiu, Marian Ruscu, Virgil Panait ş.a.

OPINII CRITICE :

„Ion Roşioru se lasă cu voluptate bântuit de nostalgia muzicalităţii. Pe de o parte , optează consecvent, obsesiv aproape, pentru tiparele prozodice de sorginte clasică, pentru alunecarea, fără asperităţi, a unui vers în alt vers, alunecare ce urmăreşte încântarea auzului. Pe de altă parte metafora are o căutată plasticizare, este când aerată şi luminos-optimistă, când tandră şi melancolică, configurând curgerea melodioasă a sentimentelor (…). Există o solaritate anume ce ţine de viziune, dar şi de scenografia, discret relevată, a unei enclave dobrogene. Eul liric se mărturiseşte blând şi grav, înfiorat de greu perceptibile nelinişti (…). Poemele lui Ion Roşioru transcriu o diafană tulburare existenţială, în aşteptarea momentului când vor configura atitudinea meditativă eliberată de opresiunea convenienţelor sonore” (Gabriel Rusu, „SLAST”, 1989).

„Poezia sa este (…) o poezie (…) de factură clasică, în versuri tradiţional ritmate şi rimate. (…). Între descriptiv şi confesiune, refuzându-şi o privire rece, dar nehotărându-se nici pentru o explozie lirică, autorul optează pentru o formulă poetică în care «lacrima din suflet dă ochiului contur.” Locul în care acest principiu activează de preferinţă – şi aproape, se pare, instinctiv, este cel al satului, descris nostalgic, regretat ca o împlinire mereu accesibilă şi mereu amânată de către adultul care învaţă acum să-şi exprime neîmplinirile, «în păsările toamnei». (Liliana Coman, „Dobrogea nouă”, 1989).

„Ion Roşioru ştie să scrie, nu-i doar un aspirant la proza contemporană, ci unul dintre reprezentanţii ei. Eu sunt convins că viitoarele sale cărţi vor confirma afirmaţia pe care o fac. Cartea comentată («Îngeri indecişi», n.n.) îmi dă certitudinea că nu greşesc, deşi … în literatură (ca şi în viaţa obişnuită, de altfel), există totdeauna un grad de relativitate, dar mi se pare moral şi necesar să salut apariţia unui posibil mare prozator, decât să-l ignor !” (Arthur Porumboiu, „Cuget liber”, 1995).

„Rezumând, romanul lui Ion Roşioru este un lung discurs reflexiv, deloc greoi, construit din planuri care uneori se întretaie, alteori se suprapun, mai rar şi doar într-o anumită măsură devin paralele. Care ar fi tematica, motivul dezvoltat narativ? Poate momentul maturizării, al trezirii la realitate, al despărţirii de anotimpul tulbure şi fantastic al adolescenţei prelungite în tinereţe.” (Laura Mara, „Arcadia”,  1997).

„Jocul de-a iubirea dintre un bărbat mereu înşelat, mereu părăsit sau căutat, după cheful sau poftele unei iubite puţin isterice, dar mai totdeauna sâcâit, umilit sau minţit, acest joc de-a iubirea îl narează o carte a unui debutant, Ion Roşioru, sub titlul «Îngeri indecişi» … Dincolo de această mizerie a dragostei studentul în filologie şi viitor profesor de franceză, ca atâţia alţi trăitori în România anilor totalitari, îndură cealaltămizerie a minciunii vorbite sau scrise, care-l va scârbi de gazetărie mai întâi, apoi de viaţa de dascăl, într-o şcoală de ţară apoi într-un orăşel, unde viaţa devine irespirabilă pentru cel ce nu suportă înşelătoria, duplicitatea şi crede că se poate trăi normal, delaţiunea şi turnătoria fiind ridicate la rang de politică de stat.” (Eugenia Tudor Anton, „Luceafărul”, 1995).

„Prin personajul său masculin, Ion Roşioru reconstituie imaginea a două lumi: una a sa, trăită, interioară, frenetică în dezamăgire sau în voluptatea clipei suspendate din fluxul timpului, şi alta exterioară, uneori tangentă, alteori intersectându-se cu cea dintâi. Meritul autorului constă în ştiinţa cu care a reconstituit şi marcat prin tuşe sigure şi clare un univers uman şi atmosfera sa nedenaturată de subtilităţi stilistice.” (Teodor Popescu, „Dynamis”, 1996).

„Ca un paradox, deloc neplăcut, lectura acestui roman poate începe de la orice pagină, căci cititorul dedat la parfumurile limbii simte imediat graţia absconsă a curgerii frazelor, plăcerea autorului de a povesti, liniştea uniformă a desfăşurării epice cu personaje învăluite de autor într-o ceaţă metaforică. Ion Roşioru este un minuţios al scriiturii deprinse de la clasici şi aşternute pe hârtie parcă dintr-o singură răsuflate.” (Marin Ifrim, „Muntenia literară”, 1997).

„Aproape de finalul volumului am reprodus o cronică la una din antologiile noastre - Între for şi turnul de fildeş – semnată de Ion Roşioru, critic eminent, cu al cărui nume ne-am mai întâlnit şi altădată în pagini de revistă şi de carte. Răscumpărarea pentru un travaliu inutil, de care pomeneam la începutul rândurilor de faţă, cititorul o găseşte şi aici, transpusă în obiectivitatea fără cusur, intuiţia critică absolut remarcabilă şi stilul totodată riguros şi elegant, care  te impresionează de peste tot.” (Marcel Crihană, „Drumurile Crucii”, Ed. „Amurg sentimental”, Bucureşti, 1999).

„Prozator şi poet talentat, Ion Roşioru nu uită obârşiile, reîntorcându-se, din când în când, cu melancolie şi regrete la atmosfera patriarhală a satului natal.” (Ioan Găbudean, prezentare pe coperta a IV-a a plachetei de haiku, „Casa de la ţară”, 1998).

„Puritatea având ca semn de egalitate absolutul nu înseamnă numai abstragerea dintr-o lume neaducătoare de bucurii, cât mai cu seamă, intrarea în POEZIE” (Corina Apostoleanu, „Luceafărul”, 1999).

„Ion Roşioru e un poet adevărat, însă mai multă «nebunie», mai multă îndrăzneală în limbaj ar fi ca un tub de oxigen absolut necesar pentru poezia sa.” (Arthur Porumboiu, „Cuget liber”, 1999).

„Ion Roşioru nu reuşeşte să se elibereze de sine decât după ce lasă pe pergamentul foii albe sudoarea cernelii, hărăzită parcă anume pentru condeiul şi spiritul său. El trebuie citit ca o bucurie fără de care am fi mai săraci şi chiar mai singuri decât poetul în laboratorul său de creaţie.” (Ion Machidon, „24 de ore”, 1999).

„Excelent cunoscător al poeziei universale, de la Villon la simbolişti, de la paşoptişti la ermetici şi până în actualitate, Ion Roşioru, ce ne încântă auzul cu muzica versurilor sale (Pur), e un poet pe deplin matur, profund legat de arta cuvântului şi de spaţiul poetic al înaintaşilor săi (…) Obsesia care îl bântuie ca poet este aceea a emancipării de sub puterea destinului, fapt ce presupune existenţa unui «miez al lumii», a unui principiu absolut, nenăscut deci şi veşnic, o Nirvana mioritică. Perspectiva asupra existenţei care îşi aşteaptă resorbţia în cosmic, este vastă în poezia lui Ion Roşioru.” (Dan Perşa, „Tomis”, 1998).

„Plăcerea de a povesti este de cele mai multe ori nestăvilită, amintirile ieşind una dintr-alta ca păpuşile Matrioşka. Relaţia dintre memorie şi imaginaţie înclină cantitativ în favoarea primeia, alimentată în permanenţă de resurse analitice, reflexive. Personal înclin să optez pentru întâietatea calitativă a celei de a doua, fiindcă am descoperit în Ion Roşioru un poet reţinut doar de stufoşenia epicului, dar nici plonjările în memorie nu sunt de lepădat, mai ales atunci când subiectul lor e altul decât dragostea cu năbădăi a protagonistei – o profesoară cam isterică şi pandalioasă, poate nu neapărat din răutate, cât mai degrabă din neputinţă sentimentală.” (Laura Mara, „Arcadia”, 1996).

„Ion Roşioru optează consecvent pentru tiparele prozodice de sorginte clasică, pentru alunecarea, fără asperităţi, a unui vers în alt vers, alunecare ce urmăreşte încântarea auzului. El preferă, totodată, metafora care are o studiată plasticizare, când aerată şi luminos optimistă, când tandră şi aspră, dar nu mai puţin melancolică, configurând curgerea melodioasă a sentimentelor.” (Nicolae Motoc, prezentarea de pe coperta a patra a plachetei de versuri Pur).

„Retras în străvechiul Carsium, pe malul Danubiului, unde îi învaţă pe discipolii săi limba lui Voltaire, Ion Roşioru te impresionează în mod plăcut prin discreţia sufletească. Dar scriitorul nu a rămas doar un magistru într-un prăfuit orăşel dobrogean, supus micilor tabieturi provinciale, ci a devenit o prezenţă activă în viaţa literară românească. El şi-a luat în serios meseria scrisului, cea de «pălmaş al condeiului» – după propria-i expresie –, reuşind să se impună în spaţiul pontic şi nu numai, ca poet, prozator, cronicar literar eseist….” (Ştefan Cucu, „Tomis”, 2000)