Acasă » Angelo Mitchievici

Angelo Mitchievici

Angelo Mitchievici (născut 5 noiembrie 1972, în Drăgășani, județul Vâlcea) este un prozator, critic literar și eseist din România.
După terminarea liceului, cochetează cu fizica și matematica în cadrul Facultății de Automatică din Craiova, dar renunță după primul an. Începe cursurile Facultății de Litere a Universității din Craiova, secția română-engleză, în anul 1993, și, după aproape doi ani, se mută la Universitatea din București. În anul 1998 este licențiat în Litere al Universității București.În acest răstimp a avut loc întâlnirea cu Mircea Cărtărescu la cenaclul literar pe care acesta din urmă îl conducea în cadrul Facultății de Litere și de la care a primit primele încurajări. Participă la diferite laboratoare și tabere de creație care se materializează în volumul Ferestre ’98 (Ed. Aristarc, Onești), alaturi de Ioana Vlașin, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Victor Nichifor, Doina Ioanid cu o prefață de Mircea Cărtărescu. Apoi va participa la Tescani la un alt volum colectiv, 40238 Tescani (Ed. Image, București), alături de Ioana Nicolaie, Marius Ianuș, Ioana Godeanu, Domnica Drumea, Mircea Cărtărescu, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru.În timpul și după facultate, una dintre ariile sale de interes a fost dramaturgia și mai ales teatrul în actul său creativ, asistă și chiar participă efectiv la repetițiile regretatului Dan Micu, la T.N.B. și Teatrul Mic. În prezent este lector la Facultatea de Litere și Teologie a Universității “Ovidius” din Constanța. În anul 2008 și-a susținut teza de doctorat pe tema decadentismului literar, teza fiindu-i coordonată de criticul literar Sorin Alexandrescu.

Volume publicate

În colaborare cu Paul Cernat, Ioan Stanomir și Ion Manolescu, a scris volumele În căutarea comunismului pierdut (Editura Paralela 45, 2001), apoi Explorări în comunismul românesc (ed. a II-a., Ed. Polirom, 2003), eseuri, iar mai tîrziu volumul O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici (Ed. Polirom, 2004), după cum spune și titlul într-o abordare mult mai “personală” a subiectelor tratate pînă aici eseistic. A mai publicat o carte despre universul operei lui Mateiu Caragiale, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente (București, Institutul Cultural Român, 2007). În anul 2009 revine la proză, publică o culegere de povestiri, Cinema, în colecția Ego-proza a editurii Polirom.

Referinţe critice

Un nuvelist cu simţ gogolian al umorului şi cruzimii se întrevede aici, tocmai în măsura în care îşi îmblânzeşte rafalele stilistice în chingi de dramatism epic, dezvoltând scenarii ale eşecului şi însingurării. Per ansamblu totuşi, povestirile lui Angelo Mitchievici sună a exerciţii de partitură, mai degrabă decât a hituri efective în planuri proze scurte, astfel că exotismul rămâne, deocamdată, şi cea mai bună carte de vizită ce le-ar putea recomanda. (Adriana Stan, noiembrie 2009, Dilemateca)

În mod ironic, majoritatea povestirilor din Cinema nu sunt ecranizabile, dar calitatea lor vinde tocmai din acea stilistică care pune cuvintele mai presus de imagine. Un mic paradox pentru prozatorul critic de film. (Marius Chivu, 5-11 august 2010, Dilema Veche, nr. 338)

Între evadare, distanţare ironică şi eleganţă decadentă, proza lui Angelo Mitchievici îşi delimitează un teritoriu unic: povestirile din Cinema sunt revelaţia acestei sensibilităţi şi viziuni. (Ioan Stanomir, 24-30 noiembrie 2009, revista 22)

Bizarerie, bovarism, capriciu. Sunt cuvintele care îmi vin în minte după lectura celor zece povestiri din volumul Cinema al lui Angelo Mitchievici. Altora s-ar putea să le vină în minte alte vocabule: rafinament, autenticitate, scriitură de excepţie. Bizareria (nu neapărat conotată negativ), este a formulei, bovarismul – al personajelor; capriciul – chiar al autorului. Cartea ar fi trebuit sa apară mai demult, în urmă cu zece (dacă nu cincisprezece) ani, dar autorul a amânat excesiv publicarea prozelor sale de juneţe, probabil în ideea de a le aduce cât mai aproape de o relativă perfecţiune stilistică. Judecata, fără îndoială, responsabilă, pentru care Angelo Mitchievici trebuie apreciat. (Bianca Burta-Cernat, 20 octombrie, Bucureştiul cultural)

Măsurate bine, povestirile de aici trenează adesea pe zeci de pagini. Unele par să fi rezultat din împuţinarea unor romane şi-aşa condensate. Altele se grupează singure în unităţi care fac cuprinsul de prisos. N-ar fi exclus ca, o dată Cinema-ul dat în folosinţă, să urmeze, în scurt timp, lungmetrajul lui Angelo Mitchievici. Nu ştiu cum stă cu scenariul. Dar peliculă are! (Cosmin Ciotloş, 2 octombrie 2009, România literară)

În peisajul literar al momentului, Angelo Mitchievici face figură aparte, scriind o proză saturată de livresc şi de estetism – o contrapondere într-un fel necesară la „urgenţa“ scriiturii cotidianiste predominante. Debutat în volumul colectiv Ferestre 98 (alături de colegii de la cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu) cu o splendidă proză simbolică, cu poveşti suprapuse – Grădini suspendate (reluată în volumul de faţă, cu mici modificări) –, autor al unui studiu consacrat lui Mateiu Caragiale şi literaturii decadente şi co-autor al volumelor de Explorări în comunismul românesc (alături de Paul Cernat, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir), Angelo Mitchievici îşi urmează în proză temperamentul: scriitorul e tot ce poate fi mai opus urgenţei momentului, un estet şi un fantast, un metteur en scène şi un „fanatic” al detaliului. (Adina Diniţoiu, 17 septembrie 2009, Observator cultural)