Acasă » Fatma Sadâc

Fatma Sadâc

pagina in constructie

 

 

Referinţe critice

despre LIBER SUPERBUS – povestiri indecente din războiul civil (1994-2002), Cartea românească, Bucureşti, 2003 (selectiv)

Salut aceste sclipitoare, extraordinare proze prin care Mădălin Roşioru îşi face intrarea în literatura română. Efectul lor sinestezic asupra mea: pietre preţioase roşcat violacee, muchii dure, ascuţite, revelând o origine comună, un bloc-univers care a explodat şi către care trimit, totul profilat pe o bucată de catifea neagră. Sunt proze care rămân în imaginarul celui care le citeşte.

Irina Mavrodin

Mădălin Roşioru debutează la vârsta relativ matură de 27 de ani cu un substanţial volum de proză scurtă care îl introduce, după opinia mea, în seria celor mai promiţătoare nume din ultimii ani. Liber superbus [...] este un volum în care autorul constănţean face o dovadă extensivă şi intensivă a calităţilor sale intelectuale, literare şi ludice, la care se adaugă o cultură serioasă. Este un joc reuşit al falsei omonimii din titlu care asociază „cărţii” (livrescului) „liber”-tatea, cu justificare în corpul volumului. Prozele, scurte, multe, ingenioase, pline de ironie şi sevă realistă, dar şi de un delicat fantastic, procură cititorului plăcere şi surpriză. [...] Sunt proze de gustat „filologic” şi totuşi, spre onoarea autorului, ele aduc farmecul acela al descoperirii unei realităţi familiare privite din alt unghi [...]. Jocul de cuvinte este o cheie a jocului mai subtil al întregului text. Rima, parafraza, parodia, aluzia dau parfum textului. [...] Prozatorul creează situaţii şi personaje profunde şi inspirate. E adânc [...] sau face pe firoscosul cu ironie şi pe ironicul cu plan subţire ca Hamlet prefăcut nebun. Multe pasaje memorabile are cartea, destule delectabile. E o lectură cu adevărat plăcută a scriiturii unui spirit alert, atent, cu ochii-n patru sau chiar în 14. Mădălin Roşioru, un tânăr nu mare de stat, părând încă şi mai tânăr, brunet, suplu, politicos peste poate, este în scris, ca orice autor adevărat şi liber, capabil de orice ireverenţă [...]. Când e vorba să-şi afirme observaţia, el poate fi cinic şi sarcastic de la înălţimea unei inteligenţe ostentative. [...] Salut în persoana lui Mădălin Roşioru un prozator de primă mână, unul al viitorului, în stare să dea nu numai texte subtile şi rafinate, ci şi senzaţia că scrisul său e sprijinit pe o viaţă trăită şi abia apoi scrisă.

Horia Gârbea

…orice etichetă (se va constata la post-lectură) rămâne săracă, anemică în raport cu efervescenţa acestei scriituri. [...] Semantica este răsturnată cu picioarele în sus în prozele lui Mădălin Roşioru, sedată, posedată până la supunere pentru că, aşa cum se întâmplă cu spectacolul de teatru baroc, textul nu funcţionează decât ca un pretext pentru a susţine decorul, pentru a face acrobaţie (lingvistică), pentru a naşte opulenţă. [...]

O constantă a scriiturii se demonstrează preferinţa pentru nursery rhymes (versificaţii absurde pentru copii), fapt psihanalizabil, dincolo de pura apetenţă pentru joc, drept o formă de regressum ad uterum, o întoarcere prin limbaj la paradisul imaginar al copilăriei.

Alina Spînu

Autorul este un foarte bun cunoscător al tuturor ingineriilor postmoderniste pe care şi le apropriază. Viziunea unei sintaxe transfrastice, folosirea intertextualităţii (citate, aluzii, parodii, alegorii), a paratextualităţii (semnale transmise prin motouri, titluri, subtitluri, note) şi a metatextualităţii (inserarea unor comentarii de poetică) contribuie la realizarea unui hipertext, a unei literaturi de gradul al doilea, cum o numea Gérard Genette. De altfel, în cabalistica abundentă a cărţii, pot fi decelate simboluri livreşti, pastişe ale unor scriitori celebri, dezvrăjiri ironice, grile psihanalitice. Discursul este uneori linear, structurându-se în povestioare fantastice, alegorice, realiste, sau devine stufos, redundant, cu naraţiunea ascunsă în verbozitate, autodiegetic, mimând bavardajul. Disponibilităţile lingvistice sunt impresionante. Se repetă inventare / enumeraţii eclectice, uneori rimate, având, evident, funcţie poetică [...]. Este folosit din abundenţă instrumentarul postmodernist: ubicuitatea şi metamorfozele autorului, metadiegeza, detalierea factologică, anastomozele textualiste, aparent aleatorii, autoreferenţialitatea, ironia, jocul cadrelor real – fantastic, jocul de cuvinte, lipsa oricărei prejudecăţi în ceea ce priveşte localizarea istorică a naraţiunii, folosirea unui limbaj argotic, licenţios, a expresiilor şi clişeelor verbale. Uneori este calchiat absurdul kafkian sau realismul fantastic hispano-american. [...] Autorul vrea să demonstreze că ştie să scrie în mai multe feluri, că ştie să se detaşeze de jocul serios al ficţiunii, că nu este sclavul unor fetişuri sau unor convenţii, că ştie să transgreseze genuri, specii, să probeze disponibilităţile de folosire a unui lexic debordant.

Paul Aretzu

Bineşcolitul autor se simte în literatură ca peştele în apă, cum s-ar zice, şi cronica neobişnuitului său război consemnează, ironic cel mai adesea, destule victorii şi destule înfrângeri. Sunt pagini de o consistenţă spumoasă şi simpatică, strălucitoare şi înşelătoare în strălucirea lor precum gheaţa deasupra unor ape cărora nu le poţi bănui adâncimea. Tânărul autor se războieşte vreme de opt ani şi trei sute de pagini, când cu realul imediat şi inacceptabil, când cu propriile-i fantasme, încă adolescentine, când cu dificultăţile textualizării, când cu acelea ale existenţei, când cu lumea, când cu sine însuşi. E greu de apreciat cât program se află în aceste pagini, şi cât firesc al devenirii, cât joc textual şi câtă angajare existenţială. Adevărate demonstraţii postomodern(ist)e, prozele lui Mădălin Roşioru par scrise în răspăr, cu extraordinare abilitate stilistică, dar şi cu demolatoarea vocaţie a respingerii mai tuturor principiilor estetice statornicite în timp, „clasicizante” în sensul considerării unităţii şi echilibrului „operei” drept trăsături definitorii. Virtuozitatea pare un scop în sine şi recitalurile textuale memorabile, fie că mimează realismul pur, „obiectiv” şi solid susţinut de detalii, fie că acceptă convenţia postmodernă a autoreferenţialităţii. Nu lipsesc exerciţiile urmuziene, aglomerările suprarealiste, citatele, jocurile de cuvinte, rimele interioare, digresiunile paremiologice ori precar „filosofice”, suavităţile şi scatologicul. Am putea vorbi, parafrazându-l pe Goethe, despre mustul din a cărui tulbure fierbere se va alege, cândva, limpede şi nobil, vinul. Sau, în altă zarişte, despre exerciţiile de zbor ale albatrosului tânăr. [...] Mădălin Roşioru vede monstruos şi simte (probabil) enorm. Umbra anamorfică a lui nenea Iancu bântuie, tutelară, şi aproape de nerecunoscut, scrisul său provocator şi şocant. [...] Orfevru rafinat, din speţa unor Marcel Gafton, Ion Gheorghe (cel din Zoosofia) sau Şerban Foarţă, Mădălin Roşioru pare a fi „proprietarul unui areal lexical de invidiat. Cuvintele lui trăiesc, într-adevăr, se adulmecă, se cheamă, se împreună, fie că se află într-o zonă ludic-folclorică, fie într-un fel de suprarealism de sorginte onirică. Sunt texte născute din bucuria jocului intelectual, fără „psihologie”, dar nu şi fără lirism genuin. Impresionant prin vastitatea orizontului cultural, prin mobilitatea intelectuală, prin fineţea auzului şi prin dexteritatea ieşită din comun întru combinarea cuvintelor, Mădălin Roşioru este un autor de la care sunt de aşteptat cărţile de top ale noii generaţii.

Marian Dopcea

Prozatorul dispune de talentul ruperilor narative şi tipologice chiar. Faliile ontologice sunt la fel de trucate pe faţa cât şi pe dosul texturii / scriiturii. Un umor de tip livresc dar şi din plină actualitate, urmare unei oralităţi dezlănţuite, prin limbajul pieţii publice (devenit romanesc), domină „povestirile”, trăgându-le spre zicere în straturi după cele „7 ambiguităţi”; o poetică a imaginarului conduce la metatext, figurile lui Genette se alătură psihologiilor lui Jung, o „ars longa” unei „logici a povestirii” de factură post/modernă, un „punct de vedere” chiar compunerilor duble, arcimboldiene. Surprinde, pur şi simplu, această artă a texturii paralele, a golirii procedeelor coapte, literar vorbind, surprinde prezenţa descrierii pe toată gama ei, parcă după un tratat de Mihaela Mancaş, observaţia realistă pe orizontala narativă de tip oniric sau absurd, chiar minimalist. Sinestezia, cum propune Irina Mavrodin, aproape de o „lectură problematică” şi cu acest volum. Dar lui Mădălin Roşioru îi sunt proprii toate manevrele prozastice, un aer sceptic vine bine la asemenea manevră disloca(n)tă, dinamică, a Verbului [...] în linia jocului de-a literatura şi viaţa, pe care o practică, chiar de la debut, acest prozator cu seva experimentului. În ce priveşte întâmplările, suntem în lumile goale, din actualitate, fie cea literară, în cele mai multe straturi, cu iraţionalul în plin real, (dar văzut prin uşi onirice), cu spectaculosul bufonadei postcaragialiene, vine în proza ego, cu pagini autobiografic (sau nu) mimate, cu revelaţii minimale, cu livrescul pe faţă, cu existenţa pe dosul texturii, în fine, cu multe pasaje literare aluzive, explicite, cu notări la subsol, devenit, uneori monopolizant, cu un joc literar dus până la propria lui golire. Formule convenţional-postmoderne sunt aşezate prea la vedere ca să nu traducă o manevră, evidenţa manierismului scriptural. [...] Se pot depista faţete ale unui prozator cu disponibilităţi prozastice în multiple formule. Mădălin Roşioru parodiază poemul epic, după cum şi proza realistă, cum şi cea postmodernă. Mânuieşte extremele, fie la nivel de limbaj, fie de lumi reprezentabile. Are puterea de a satiriza cu tăiş, ca în volumul recenzat, formele kitschului, de la cel uman la celălalt, scriptural, cu temeritate în formula epică, unde greutatea, dar şi noutatea, vine din abile discontinuităţi, atât epice cât şi existenţiale.

Viorica Răduţă

Tânărul autor român urmăreşte ca obiectiv principal topirea sau convergenţa convenţiilor epice intrate în tradiţie, precum şi permutarea structurilor lexicale, gramaticale (prin clişee de limbaj cotidian ori literar). Astfel se reuşeşte deformarea intenţionată a sensurilor, parafrazarea întregii literaturi beletristice, eseistice, critice româneşti fără a se persifla predilect anumit scriitor, dat fiind faptul că M. Roşioru nu vrea să aibă nici duşmani, dar nici mentori, ci să râdă ca la un spectacol de orice pattern discursiv, stilistic. [...] Autorul îşi prezintă histrionic, întărâtat de atâtea metafizici artistice, neîncrederea că toţi scriitorii preferaţi ar fi avut simţul autocriticii. Mai degrabă se asemănau prin orgoliu şi autosuficienţă (în perioadele noncreative) oamenilor simpli, personajelor secundare din Liber superbus care (se) ignoră şi iau în băşcălie orice ieşire la rampă sau pe rafturile librăriilor a meritelor artistice din partea oamenilor de cultură din orice ţară. Se sparg orice canoane, convenţii ale narativităţii. Deconstrucţia filosofiilor poststructuraliste, dezideratele cuceririi publicului larg din lucrările lui Jürgen Habermas, J. L. Borges, Umberto Eco, Marshall McLuhan, Roland Barthes sunt asimilate de mintea studentului şi apoi doctorandului Mădălin Roşioru pentru a servi în şarja amară, la bruiajul intertextual al dezideratului autenticităţii. Autorul instituie treptat o perfectă comunicare a incomunicabilului din societatea actuală, încadrându-se strălucit în generaţia douămiiştilor. Dragoş Vişan