Critic literar, eseist. Născut la 30 august 1940, în Constanţa. Absolvent al Liceului „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia (1959) şi licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1964). Profesor în învăţământul liceal constănţean; inspector şcolar de specialitate în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa (1986-1989); conferenţiar universitar la catedra de Limba şi Literatura Română a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Ovidius” – Constanţa; doctor în filologie cu o teză despre opera narativă a lui Tudor Arghezi.
Debuteză în revista „Tomis” (1979).
Colaborează la : „Luceafărul”, „Tomis”, „Limba şi Literatura Română” ş.a. Unele dintre interviurile sale cu critici literari din prima linie a literaturii române contemporane îi apar într-o rubrică permanentă în revista „Tomis”, cât şi în volumele : Valeriu Cristea „Fereastra criticului” şi Mircea Martin „Singura critică.”
În calitate de lector, îngrijitor de ediţie, prefaţator etc., contribuie, în cadrul Editurii Ex Ponto, la editarea a numeroase volume aparţinând unor autori clasici dar şi a unor scriitori uitaţi, din perioada interbelică.
PREMII LITERARE: Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea” şi al revistei „Tomis” (1996).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1998.
CĂRŢI PUBLICATE: „Dialoguri inedite” (Constanţa, Editura Pontica, 1996); „Tudor Arghezi, prozatorul” (Constanţa, Editura Ex Ponto, 1996); „Incursiuni critice” (Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997); „Starea literaturii” (Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998).
OPINII CRITICE
„(În volumul „Tudor Arghezi, prozatorul”, n.n.) … cel mai solid pentru aprecierile de valoare asupra prozei argheziene mi se pare capitolul al II-lea, «Romancierul». După o trecere în revistă critică a opiniilor despre roman din perioada interbelică, în care sunt menţionaţi, între alţii, G. Ibrăileanu, Mihai Ralea, Pompiliu Constantinescu, Georg Lukács, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Camil Petrescu, şi după definirea opţiunii argheziene privind această specie literară, opţiune în care primează fragmentarismul, Nicolae Rotund întreprinde o analiză plină de rigoare a romanelor «Ochii Maicii Domnului» – «romanul claustrării», «Cimitirul Buna-Vestire» – «romanul izbăvirii omului», şi «Lina» – «romanul elogiului tehnicii», «Comentariul» acestor scrieri (…) relevă în cercetătorul ştiinţific un prozator ascuns. Romanele argheziene sunt recompuse, în vederea analizei, în întreaga lor tensiune problematică. Demonstraţia cucereşte pentru că Nicolae Rotund are talent şi apoi cunoaşte bine atât retorica romanului tradiţional, cât şi tehnica antiromanului modern.” (Nistor Bardu, Cuget liber, 1996)
„Intuind dificultăţile insurmontabile ce decurg din orice abordare a lui Arghezi, Nicolae Rotund procedează firesc propunându-şi o cercetare de tip tradiţional, în cadrul căreia metoda de descriere pozitivistă folosită reprezintă singura soluţie adecvată în vederea unei minime clarificări necesare, indiferent că acestea privesc receptarea sau analiza operei narative. În ceea ce priveşte receptarea, criticul adoptă o poziţie de echilibru: nu se sperie nici de antiarghezienii fanatici, nici de fanii poetului. I se pare că cea mai realistă atitudine a cercetătorului literar este expectativa, sau mai exact neutralitatea riguroasă. (…).
Criticul este un sceptic în ceea ce priveşte elucidarea definitivă a tuturor nuanţelor ce instituie originalitatea operei «narative» a lui Arghezi. Orice nouă abordare nu trebuie să rămână în ultimă instanţă, decât o fertilă invitaţie la lectură. Dacă nu aşa ceva şi-a propus, el a reuşit totuşi să redeschidă o problemă acută a arghezianismului şi să trateze cu eleganţa argumentelor intelectuale. Abordarea operei narative a lui Arghezi devine, astfel, o contribuţie exegetică nouă. Prin acribia cercetării şi prin stilul echilibrat şi alert, cartea lui Nicolae Rotund se înscrie în «arghezologia» (iată un termen pe care trebuie să-l inventăm !) de referinţă.” (Marin Mincu, Tomis, 1997)
„Luându-şi dificila sarcină de a aborda un corpus masiv de texte quasi-necunoscute, Nicolae Rotund nu-şi arogă orgoliul exhaustivităţii. (…) Stimabilă rămâne însă ambiţia criticului de a încerca să urnească şi să împingă câţiva paşi mai departe carul împotmolit al cercetării. Că avem de-a face cu o echilibrată situare critică şi cu o sinteză inteligentă a opiniilor de o diversitate stupefiantă a recenzenţilor şi istoricilor literari arghezieni din epocă şi de mai târziu, este evident. (…) Cu adevărat interesante sunt remarcile criticului legate de «pamflet» ca specie. Cele mai izbutite pagini ale cărţii sunt acelea în care se discută cu sagacitate despre dificultatea enormă a speciei, despre subtilitatea dozării argumentelor, despre violenţa ca izvor regenerativ al artei, ca «rădăcină fierbinte şi nouă», despre tehnicile caricaturii întemeiate pe modificarea proporţiilor, despre triumful plăcerii lingvistice şi a esteticului expurgat, prin devierea lui în absurd sau umor negru, ca la toţi marii pamfletari ai lumii. În plină epocă de declarare a artei, de mahalagism literar şi de promiscuitate jurnalistică, este salutară intenţia autorului, superior realizată, de a redeschide apetitul pentru scrisul dens şi expresiv şi de a reîntemeia, sprijinit pe o bibliografie abil selectată şi pe puterea analizei proprii, un cult părăsit.” (Eugen Negrici, Tomis, 1997).
„Cea de a patra carte a lui Nicolae Rotund, inspirat intitulată «Starea literaturii. Convorbiri», propune lectorului avizat o analiză (in)directă dar subtilă a două domenii importante pentru studiul literaturii : critica literară şi proza. Aşezând faţă în faţă oglinda literaturii – critica – şi literatura, din perspectiva autorilor, Nicolae Rortund este interesat de mecanismele amândurora pe care le deconspiră prin pertinente întrebări ce revelează intimitatea celor două acte: receptor şi creator. Trebuie spus de la bun început că tipul de sondare face vizibilă complexitatea acestor acte : receptarea, din punctul de vedere al criticului presupune şi un gest recreator, din vreme ce creaţia, din punctul de vedere al prozatorului, presupune primul nivel al receptării – autoreceptarea.(…) Convorbirile lui Nicolae Rotund cu invitaţii săi demonstrează cunoaşterea temeinică a funcţionării dialogice ce se bazează pe celălalt. Într-un asemenea discurs, asumat ca dialogic de la început până la sfârşit, celălalt este chiar conştiinţa.” (Ileana Marin, Tomis, 1999)
„Cele 17 convorbiri privitoare la starea literaturii române de azi, pe care Nicolae Rotund le are cu tot atâtea personalităţi ale vieţii culturale din România ante şi postdecembristă, îşi dovedesc din plin utilitatea (…). E vorba (…) de un gen ce favorizează fructuoase ciocniri de idei, adevărul rezultat fiind aidoma scânteii total diferită atât de cremene cât şi de amnarul care o loveşte. (…) Altfel spus, la un interviu trebuie să vii cu lecţia bine pregătită de acasă şi se pare că de aici pleacă tonul şi ţinuta cărţii lui Nicolae Rotund (…). Într-un text «predoslovic», eseistul şi criticul literar Nicolae Rotund recunoaşte că intenţia sa de a realiza o istorie a literaturii prin interviuri a eşuat. Încercând să evaluăm cantitatea de fapte literare devenite deja documente în / şi prin acest volum în care se confesează personalităţi de primă mână ale spiritualităţii critice şi beletristice actuale, parcă un demon polemic ne îndeamnă la impertinenţa civilitară de a nu-l mai crede pe cuvânt pe cel care şi-a adunat numele pe această carte consistentă şi curajoasă…” (Ion Roşioru, Tomis, 1999)
