Fragment
Termenul de idee
„Termenul de idee a fost definit pentru prima oară în antichitate de către Platon. Conform acestui filosof, ideea indică „obiectul unei viziuni sau intuiții intelectuale.” Mai tarziu, Platon și-a nuanțat definiția, făcând o distincție clară între autorul unei idei și existența obiectivă a acesteia pe care o concepe „ca o esență separabilă de lucrul sensibil, o realitate suprasensibilă independentă și de spiritul care o gândește. Astfel, în Banchetul, ideea de Frumos în sine este o realitate eternă, perfectă, necorporală, străină de evenimentul nașterii și de degradare, care afectează, în schimb, realitățile sensibile.”
În epoca modernă, Descartes definește termenul de idee ca fiind „forma fiecăruia dintre gândurile noastre, prin a căror percepție nemijlocită ele sunt cunoscute.” John Locke însă introduce pentru idee termenul de reprezentare – „ceea ce omul găsește în sufletul său când gândește” – reușind să impună acest termen în gândirea filosofică a secolului al XVIII-lea: „conceptul de idee includea orice conținut prezent în minte, indiferent de proveniența sa (senzație sau reflecție), de obiect (material sau spiritual), de modalitatea temporală și chiar imaginară a referinței.” Filosoful german Hegel gândește în termeni absoluți și concepe ideea ca „adevărul în sine și prin sine, unitatea absolută a conceptului și a obiectivității.” Ideile absolute, așa cum apar în concepția lui Hegel, se regăsesc în domenii umaniste aflate în zona artelor și a reflecțiilor spirituale- religie, filosofie.
Realitatea ontologică
Dar realitatea ontologică este deosebit de vastă, așadar nu numai ideile absolute au dreptul la o reprezentare corespunzătoare, ci și ideile generate de mințile ascuțite, exploratoare și analitice din domeniul științelor exacte – fapt sesizat atât de Platon cât și de Descartes. Acesta din urmă descrie ideile științifice „ca fiind independente de senzație și de imaginație.” Însă nu este exclusă apropierea dintre domeniul spiritualității și cel al științelor exacte: un matematician poate, de exemplu, asocia o ecuație cu un gând al lui Dumnezeu, un biolog poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu studiind natura și toate formele de viață existente în natură, un fizician poate intui dimensiunile inteligenței divine absolute studiind universul și fenomenele fizice ale lumii văzute.
Poezia ca artă a cuvântului
Revenind la domeniile umaniste din care face parte și poezia ca artă a cuvântului, afirmăm cu convingere că realitatea ideilor este una stimulativă, provocatoare și incitantă. Ideile reprezentate în poeme sunt originale sau reinterpretate într-o manieră artistică originală. Pentru orice poet, sursa generatoare a ideilor este inspirația poetică care nu este un dat al umanității, ci aparține transcendentului. Lipsa inspirației este devastatoare, determinându-l pe poet să se confrunte cu o temută criză a creației.
Uneori ideea poetică apare ca o străfulgerare în mintea creatorului. E de ajuns un cuvânt, un gest, o imagine sau un sunet care să dea naștere unui vers, pentru ca apoi un întreg proces ideatic să se deruleze în jurul lui. Existența numeroaselor specii literare, cu preponderență ale genului liric – satiră, odă, imn, baladă, psalm, dar și ale genului epic – epopee, fabulă în versuri și ale genului dramatic – tragedii și drame în versuri – asigură diversitatea ideilor poetice.
Un adevărat maestru al satirei se dovedește a fi poetul romantic englez George Gordon Byron în poemul Don Juan, în timp ce confrații săi, Shelley și Keats se întrec în a scrie ode memorabile ( Odă vântului de apus – Percy Bysshe Shelley și Odă unei urne grecești- John Keats). Trebuie amintit faptul că primele ode au fost scrise în antichitate de poetul grec Pindar care obișnuia să compună ode în onoarea învingătorilor de la jocurile elenice (Prima odă pythică).”
Daniela Andronache
Pentru cei interesati pot gasi intregul esei In revista Poezia editia de vara vara-2025/pagini 161-167
