Prozator, traducător. Născut la 13 martie 1952 în Constanţa. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Redactor al revistei „Tomis” (1993 – 1999); în prezent redactor şef al revistei ”Amphion.”
Debutează cu versuri în „Amfiteatru” (1972). Colaborează la: „Alma Mater”, „Amfiteatru”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „România literară”, „Vatra”, „Euphorion”, „Tomis”, „Orizont”, „Cronica”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare”, „Art Panorama”, „Observator” (München), „archenoah”, „Familia” ş.a. Debutul editorial şi-l face cu volumul colectiv „Caiet de poezie”, apărut în urma concursului Editurii Eminescu, în 1973. Este cuprins cu proză scurtă în antologia de proză contemporană „Vânzătorul de enigme” (Constanţa, Editura Europolis şi Revista „Tomis”, 1993); „Generaţia ’80 în proza scurtă” (Editura Paralela 45, 1998, antologie de Gh. Crăciun şi Viorel Marineasa); „Iubiri subversive” – cele mai bune povestiri 1997” (antologie de Dan Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1998); „Plaja nudiştilor – cele mai bune povestiri 1998” (antologie de Dan Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1999); „Romanian Fiction of the ’80s and ’90s – a concise antology with an introduction by Ion Bogdan Lefter” (Editura Paralela 45, 1999). Publică interviuri în volumele: „Convorbiri pontice” de Ovidiu Dunăreanu (Editura Ex Ponto, 1998) şi „Starea literaturii” – convorbiri de Nicolae Rotund (Editura Ex Ponto, 1998).
PREMII LITERARE: Premiul revistei „Tribuna” pentru proză (Cluj 1986); Premiul pentru proză al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis’„ pentru romanul „La inima fermecată”, 1995; Premiul Sudului (1998) pentru volumul de proză scurtă „Salonul refuzaţilor.”
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1990 şi al ASPRO, din anul 1999.
CĂRŢI PUBLICATE: „Matei şi Eva” (Roman, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985); „Jucăria” (Roman, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989); „Centrul schimbător al atenţiei” (Proză scurtă. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990); „La inima fermecată” (Roman, Bucureşti, Editura Niculescu, 1995); „Zăpodie” (Poem, Bucureşti, Editura Niculescu, 1996); „Salonul refuzaţilor” (Proză scurtă, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998); „Matei şi Eva” (Roman, ediţie revăzută. Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999); „Jucăria” (Roman, ediţie revăzută, Editura Paralela 45, 2000); „Fără pereche” (Roman, Bucureşti, Editura Univers, 2000).
TRADUCERI: ”Scarlett” de Alexandra Ripley (2 vol., Bucureşti, Editura Olimp, 1992); „Fereastra de la etaj” şi „Femeia din lac” de Raymond Chandler (Bucureşti, Editura Teora, 1993); „Curenţii spaţiului” de Isac Asimov (Bucureşti, Editura Teora, 1994); „Ceea ce mi se cuvine” de D. Mortman, (Bucureşti, Editura Miron, 1995); „Amantul” de J. Trollope (Bucureşti, Editura Colosseum, 1996); „Copiii din Hamelin” de Norman Spinrad (Bucureşti, Editura Nemira, 1997); „Ultimul ţărm” de Nevil Shute (Bucureşti, Editura Pygmalion, 1997); „Sub vulcan” de Malcom Lawry (Bucureşti, Editura Univers, 1999); „Ultimul împărat” de Edward Behr (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999).
MANUALE DE LIMBA ENGLEZĂ: „Spoken English” (Bucureşti, Editura Teora, 1993); „Limba engleză – nivel mediu” (Bucureşti, Editura Niculescu, 1994).
OPINII CRITICE :
„Florin Şlapac este un prozator cu posibilităţi excepţionale … «Matei şi Eva» a apărut fără vâlvă, dar el confirmă deja un scriitor cu o gândire originală şi profundă asupra literaturii.” (Dana Dumitriu, „România literară”, 1986).
„«Matei şi Eva» ne recomandă un prozator cu calităţi absolut remarcabile.” (Liviu Petrescu, „Tomis”, 1986).
„A doua lui carte, «Jucăria» (Editura Dacia, 1989), îndreptăţeşte aşteptarea şi presimţirea valorii. Este o carte, o spun de la început, excepţională, care trebuie să îl aducă pe Florin Şlapac acolo unde îi e locul, adică în rândul numelor de referinţă ale generaţiei tinere (…). «Jucăria» este în felul ei (…) o carte totală. În acest roman, Romanul păţeşte două lucruri esenţiale: se sfârşeşte, se epuizează, se subţiază, se manierizează, scapă de sine însuşi ca de un balast şi încearcă să se reinventeze, să viseze la ce ar putea fi. «Jucăria» lui Florin Şlapac reprezintă un moment de gol fertil în seria genului, şi aşa trebuie reţinut. Indubitabile, depăşind necesităţile de subiect şi celelalte convenţii, putându-se exercita în sine, sunt talentul şi plăcerea nebună de a scrie ale acestui autor. De la care aşteptăm, încă şi încă o dată, ceea ce ne-a oferit şi acum: totul.” (Bogdan Ghiu, „Contrapunct”, 1990).
„«Jucăria» este un roman atât de bine scris, de echilibrat şi profund, încât Florin Şlapac poate fi considerat – fără exagerare – un prozator matur, ferice posesor al unor bogate filoane şi tehnici epice.” (Mihai Dragolea, „Vatra”, 1990).
„Hotărât lucru, a fost scris în legile neştiute ale literaturii ca proza tinerei generaţii să-şi găsească un admirabl stilist în persoana lui Florin Şlapac.” (Mircea Vasilescu, „Contrapunct”, 1990).
„Florin Şlapac, jucătorul,este în această carte poet. Savoarea limbii este atât de perfectă încât fiecare fragment poate deveni autonom: decupat din întregul, altminteri geometric construit, el palpită, comunică. Îndrăgostit de cuvinte, le instalează aşa încât istoria şi discursul îşi dispută întâietatea într-o partidă cu totul remarcabilă.” (Irina Petraş, „Steaua”, 1990).
„Florin Şlapac îşi afirmă individualitatea prin explozive investigaţii de factură ludică în teritoriul limbajului. Inventivitatea lexicală, însă, serveşte întotdeauna rigorile viziunii. O viziune încrâncenată, conform, căreia fiinţa umană este mai mereu agresată de o societate absurdă. Prin urmare, înfricoşătoare, parabola … ameninţă să uzurpe, nu numai în ficţiune, realitatea.” (Gabriel Rusu, „SLAST”, 1990).
„Florin Şlapac revine cu un volum de povestiri intitulat „Centrul schimbător al atenţiei.” Dar aceste povestiri încalcă aproape permanent condiţiile canonice ale ficţiunii. Dacă apelăm la definiţia semioticienilor, e uşor a constata modalitatea prin care scriitura lui Florin Şlapac desfiinţează convenţia genului. Limbajul realităţii nu este absent, însă el foloseşte ca punct de plecare de care, la rândul ei, se foloseşte falsul epic. De aceea graniţele sunt desfigurate şi, prin urmare, se instaurează o confuzie a celor două lumi ale ficţiunii. În loc să fie înscrisă în realitate(cuvintele lui Jean-Louis Baudry) o asemenea proză va fi însemnată, cum spune acelaşi semiotician, de «idealismul moral şi metafizic».” (Florin Berindeanu, „Contrapunct”,1991).
„«La inima fermecată» (Editura Niculescu, 1995) e un roman cu adevărat de excepţie şi făcând excepţie de la toate canoanele epicului tradiţional (cu care, în subsidiar, polemizează), dar şi de la experimentele moderniste inautentice. E acea specie particulară de alcătuire romanescă despre care J.P. Sartre profeţea că nu-şi găseşte desăvârşirea decât în lectură, deoarece artistul trebuie să încredinţeze altuia grija de a îndeplini ceea ce el a început. Romanul scriitorului Florin Şlapac e conceput ca punct de junctură între o propunere de viziune auctorială asupra existenţei, libertatea scriiturii de a se autogenera şi implicarea cititorului în descoperirea caracterului semnificant al textului.” (Evelina Cârligeanu, „Tomis”, 1996).
„Ca şi în alte cărţi ale sale, Florin Şlapac oferă şi de această dată o probă de virtuozitate, neprecupeţind nici mijloacele stilistice, nici îndrăzneala construcţiei, nici imaginile frapante şi voit simbolistice, într-o carte cu nume căutat, «La inima fermecată» (Editura Niculescu, 1995). Cu o gândire originală şi profundă asupra literaturii, ajuns la a patra carte de proză, Florin Şlapac se află în plină maturitate artistică, volumul de faţă prezentându-se ca un text deosebit de dens, impecabil lucrat din punct de vedere artistic.” (Constantin Dram, „Convorbiri literare”, 1996).
„Chiar dacă romanul lui Florin Şlapac nu anunţă decât tangenţial descendenţa din tehnica narativă experimentată cu sârg de Radu Petrescu, se poate susţine şi aici ideea că «tehnica romanului este chiar substanţa romanului.” (Eugen Simion).” (Adrian Ţion, „Steaua”, 1996).
„Originalitatea lui Florin Şlapac se situează în zona esteticii şi a concepţiei artistice aproape unice. Cum critica lucrează, într-un anumit timp şi loc cu grile ce îşi dovedesc mereu rigiditatea, va fi oare nevoie de o generaţie de scriitori hiperestezici care să îl pună deplin în valoare?” (Dan Perşa, „Zburătorul”, 1996).
„Florin Şlapac este de acum, se poate spune, un nume consacrat al prozei româneşti contemporane, un condei recunoscut, care s-a bucurat, după fiecare din isprăvile sale, de aprecieri elogioase. Ultimul său roman, «La inima fermecată», vine să confirme poziţia de prestigiu pe care scriitorul a dobândit-o în rândul generaţiei tinere, o generaţie cu o identitate bine marcată, sub zodia post-modernismului.” (Cristian Radu, „Tribuna”, 1996).
„Când tocmai credeam că poezia românească e condamnată să urmeze ferm şi definitiv cele două căi conturate bine în ultimul timp, aceea a făcătorilor de versuri şchioape şi fără har şi aceea a estetismului, şi el parcă fără orizont, iată că un prozator de la Constanţa, Florin Şlapac, deschide o fereastră spre căi nebănuite, în orice caz rar încercate până acum. Ce-i drept, cu originala sa carte, «Zăpodie», el şi închide la loc fereastra, căci a urma pe această cale e a te arunca în gol, deoarece numai primul contează … În ce priveşte atmosfera poemului, ea ne-o aminteşte pe aceea dintr-o altă carte de răscruce – de data aceasta în proză scurtă – «Manualul întâmplărilor» de Ştefan Agopian. În cartea lui Florin Şlapac, inspirat publicată de Editura Niculescu, ironia şi invenţia, nu numai lingvistică, produc efectul de vis al unei lumi în care ai vrea repede să evadezi, ca-n unele basme.” (Nicolae Prelipceanu, „România liberă”, 1996).
„Florin Şlapac inventează un discurs liric realizat eminamente din forme regionale, arhaice şi arhaizante (ultimele, cuvinte forjate de autor), a căror frumuseţe şi savoare sunt chemate să dezvăluie o disciplină filologică, stilistică, aflată şi ea departe de frământările literare contemporane.” (Lucian Chişu, „Literatorul”, 1997).
„După publicarea a două romane, «Matei şi Eva» (Editura Dacia, 1985) şi «Jucăria» (Ed. Dacia, 1989) şi a unui volum de proză scurtă, «Centrul schimbător al atenţiei» (Editura Cartea românească, 1990), Florin Şlapac, un reprezentant de seamă al spiritului optzecist, revine în atenţia criticii cu un nou roman, «La inima fermencată». Cartea e densă iar personajele se mişcă într-o lumină stranie, dintr-o altă lume, care dezvăluie interioritatea complicată într-o mişcare amplă de scenariu neorealist. Destinul Anei Vinea şi al mătuşii ei, Barbara, e urmărit în spaţiul spiritualizat al mării, o matrice la care ele se raportează diferit. Proporţia de rigoare şi mister, de luciditate şi iluzie realistă, dau forţă şi profunzime acestei proze, conectate la interogaţiile spiritului feminin.” (Gheorghe Mocuţa, „Arca”, 1997).
„Ceea ce a reuşit Florin Şlapac, precum un alchimist, a reuşit să farmece limba cuvintelor, să le adune duhul din basme şi băsniri, din descântece şi cântecele, să le armonizeze, şi a reuşit să împace vorbele, să ne împace cu ele ca într-un joc de-a ghicitorile la finele mileniului.” (Florenţa Albu, „Viaţa românească”, 1998).
„A şasea carte a prozatorului vine după un uimitor poem în care trubadurescul este reciclat în cheie postmodernă («Zăpodie», 1996) şi propune o suită de 40 de mici povestiri asimilabile «poemului în proză». Salonul refuzaţilor însumează, în fapt, texte care nu se supun nici unui canon de gen şi specie, transgresarea graniţelor specifice fiind făcută cu o dexteritate ce atestă o evidentă disponibilitate ludică.” (Dan Silviu Boerescu, „Curentul”, 1998).
„Florin Şlapac îşi realizează «fotografiile» într-un fel cu care vrea să convingă de faptul că nu subiectul portretizat e important, ci ochiul care surprinde, la un personaj anodin, unghiul de mister şi clipa semnificativă.” (Horia Gârbea, „Cronica”, 1998).
„Asistăm în prozele lui Florin Şlapac la numeroase transmutaţii, transmiteri de însuşiri de la fiinţe la obiecte şi invers, nu o dată fiinţele se pietrifică iar obiectele se însufleţesc. Procesele acestea mărturisesc şi ele despre ceea ce spuneam că este mentalitatea discreţionară a autorului, de stăpân absolut în raporturile sale cu textul pe care îl produce şi, în ultimă instanţă, de stăpân absolut al realităţii pe care textul ar fi să o răsfrângă.” (Gabriel Dimisianu, „România literară”, 1998).
„Autorul dă povestirilor sale o claritate «vizuală», chiar şi atunci când personajele par a se mişca într-un plan dublu real-oniric, trecerea în suprareal se face cu o iuţeală pe care cititorul nu o percepe decât târziu, adică atunci când deja este câştigat pentru un nou tip de lectură.” (Sorin Crişan, „Contrafort”, 1998).
„Scriitura, adesea picturală, trece de la expresia aforistică la ironia savuroasă şi zeflemeaua superioară, de provenienţă carageliană, până la uşoarele alunecări în fantastic. Nu lipseşte nici ficţiunea metaromanescă, iscusit integrată în text, ce potenţează semnificaţii şi oglindeşte tulburătoare stări sufleteşti.” (Adina Constantinescu, „Art Panorama”, 1999).
„Altfelitatea discursului lui Florin Şlapac, mai ales cel din prima parte (a romanului Matei şi Eva) constă tocmai în iniţierea unui spectacol creat întru desfătarea estetică a cititorului, atras irepresibil spre ceea ce Maiorescu numea «lumea ficţiunii ideale» din care – după terminarea lecturii – ne vine greu să ne întoarcem, vraja continuând multă vreme şi după ce am rânduit cartea în rafturile bibliotecii.” (Simion Bărbulescu, „Contemporanul”, 1999).
„Suită epică de fragmente cu autonomie asigurată şi în afara reţelei/ reţetei poetice prescrise de Zăpodie, este compatibilă cu gestul artistic provocator, de virtuozitate imaginativă şi semantică. Şocul ludic erotico-ironic surprinde, amuză, uluieşte, mereu însă bun conducător de poezie. O poezie ce lasă să se vadă în pliurile şi apele sale vechi medalii, blazoane şi învestituri ale eposului romanesc. Retopit în copleşitoare sarabande şi salturi mortale executate de «grămăticul» tocmit de Zăpodie. Dedulcit în grozăvii şi catifelări nelumeşti. Faţă de care firul poveştii devine un pretext. Despre crepusculul lirismului protagonist şi reflexiv.” (Geo Vasile, „Convorbiri literare.” 1999).
