Spre unde ne grăbim?
Zburăm fără oprire. Nici nu ne naștem bine și o pornim la goană; spre… nu știm cu precizie, dar tot înainte să fie! Spre viitor cu toate forțele aripilor, de parcă acolo ne-ar aștepta vreun premiu pentru viteză.
Viteza de a trăi… Cădem mereu în această capcană a vieții care ne aruncă în cale fel de fel de obiective, mai mici sau mai mari, pe care le putem îndeplini doar turând și mai mult motoarele. Nu mai suntem oameni, am devenit supersonice care trebuie să termine copilăria – că e neputincioasă, adolescența – că este frustrantă, tinerețea – ca să-mi fac un rost, maturitatea – să-mi ajut copiii apoi nepoții; și uite-așa ajungem bătrâni și ce facem?, ne lăsăm aripile în șifonier, le dăm altora? Nu! Zburăm în continuare, mai tremurând din genunchi, tușind sufocați de tăișul aerului, dar tot vrem să fim primii – la cozi, la promoții, la unde este ieftin, la taxe, la televizor, ca să ne luăm porția de manipulare și chiar spre o bancă în parc unde trebuie să ne terminăm acea contradicție interminabilă de ieri, cu vecinul de la trei.
Capcanele timpului
De vină este și Timpul, că el nu stă pe loc pentru a ne mai trage și noi sufletul pe care îl târâm prin toate gropile și povârnișurile vârstelor noastre. El curge fără milă, dar noi nu îi înțelegem ritmul relativ și ne lăsăm prăbușiți în jocul implacabil al zilelor grăbite, în loc să îi gustăm secundele în tihna dimineții, ca și cum ar fi ore lungi de satisfacție și împăcare cu sinele.
Un conflict interior
Da, suntem în conflict și cu noi înșine. Jumătatea noastră materială ne trage disperată spre gaura neagră a sfârșitului, în timp ce sufletul, dăruit de Creator într-o formă intangibilă pe care nu o putem ciopârți după interesele noastre nerăbdătoare, ne urmează distrus tot mai mult de neputința de a se salva.
Ceața tehnologică
Am găsit și modul perfect de a ne complica existența și de a ne zădărnici zborul prin viață, inventând, pe lângă cele necesare, și o tehnologie inutilă prin abundența ei, care ne ține cu capul înspre degetele de la picioare, butonând frenetic în telefoane mobile, telecomenzi, tablete și câte altele. Nu mai știm unde este cerul nopții și nu îl mai vedem din cauza luminilor televizoarelor. Nu mai recunoaștem Steaua Polară. Care stea polară?, vor întreba cei din ce în ce mai mulți care nici nu au auzit de ea. Nu este departe noaptea în care, rămași în vreo pană accidentală de curent, copiii să se sperie de Lună, iar adolescenții să o creadă Marele Monstru al jocului video Doom 3.
Întoarcerea la natură
Câți dintre noi mai ascultă copacii vorbind, iarba crescând, gâzele fremătând, animalele armonizându-și existența cu Natura din care noi am fugit, cu aroganța celui care se crede superior în fața a tot ceea ce nu înțelege. Să asculți copacii deja pare o mare prostite sau în cel mai bun caz, doar o figură de stil, însă generațiile anterioare au trăit atât de frumos în această armonie pe care noi, nu numai că o pierdem, dar îi și luăm în derâdere consistența.
Noi știm cel mai bine să zburăm, dar nu oricum – turat la maxim spre interesul material, pârjolind tocmai valorile care ne-au născut, legați la ochii interiori responsabili de liniștea sufletească, de armonia naturală a planetei-mamă.
Regrete tardive
Cel mai bine ne dăm seama de asta atunci când vedem că bătrânețea nu mai reprezintă satisfacția retrăirii spirituale a unei vieți conectate și armonizate cu o energie neștiută, dar simțită, a Universului, ci se transformă tot mai des într-o stare de regret nedefinit pentru ceva ce a lipsit tot timpul din zborul nostru.
Viața, ca un zbor liniștit
Da, zburăm grăbit. De fapt nu știm să călătorim prin viață pentru că nu credem în Păsările Măiastre. Ele sunt ființe zburătoare, dar care nu destramă norii pe unde trec, ci mângâie aerul cu aripile lor, ciugulind din realitățile vieții doar acele mărgăritare care le fac bine și nu iau nimic din ce ar putea să le facă rău. Ele au un zbor planat, înmiresmat cu liniște, cu bătăi de aripi majestoase ce adorm ființele pe unde trec. De aceea nu le-a văzut nimeni până acum, dar asta nu înseamnă că Ele nu există. Ba Lor chiar le place să se cuibărească în sufletele oamenilor tihniți la suflet și la minte cu care să facă un pact de beatitudine.
Grăbiți-vă să încetiniți și deschideți-vă sufletul pentru Păsările Măiastre!
Constantin Gornea
